ISTORIA ROMANȚATĂ „Meșterul vrăjitor”

Eugen ȘENDREA

La cumpăna dintre secolele XIX și XX, în micul sat răzeșesc Fruntești (azi comuna Filipeni), în familia Toader și Ioana Găiceanu, se năștea Vasile, primul dintre cei doi copii ai lor. Acesta urmează doar patru clase primare, că „așa era pe atunci”, însă „citea și scria frumos”. Pînă la plecarea la armată, Vasile era omul bun la toate, el fiind acela „ce meșterea” orice lucru, oricît de complicat era. După cătănie, revine în satul natal, se căsătorește și-și întemeiază o gospodărie. Dar, tocmai gospdăria lor n-avea să fie una ca a tuturor. În primul rînd și-a ridicat cu propriile brațe o casă mare cu cerdac, lîngă care vara creșteau gherghine și regina nopții. Spirit inventiv, profită din plin de apa pîrîului Dunavăț, care trecea prin spatele casei, și în scurt timp amenajează trei iazuri cu pește. De aici, trage apa cu un mecanism inventat de el, poate un strămoș al aspersoarelor moderne, cu care irigă grădina de zarzavat unde cultiva varză, ardei, roșii și castraveți, dar și harbuzăria. Ca toți gospodarii de atunci, se scula la al treilea cîntat al cocoșilor și se culca cînd soarele era de mult asfințit. Nici nu și-a dat seama, luat de treburile gospodăriei, cînd familia i s-a mărit cu zece copii. Între timp și-a construit o fînărie, un hambar, grajduri pentru cai, vaci, oi, porci, cotețe pentru tot felul de păsări. Firește, o asemenea gospodărie trebuia bine întreținută. Singur își face în curte o fierărie cu tot felul de scule, forjă, tocilărie, ba chiar și un strung. Alături, ridică o tîmplărie și un gater și meșterul Vasile din Fruntești se apucă să-și doteze gospodăria numai cu utilaje zămislite de mîna lui. Așa au apărut un plug, o grapă, o roabă, o piuă, dar și sanie, căruță, șaretă și trăsură.

Într-o zi de duminică a anului 1935, Vasile Găiceanu făcu ca tot satul să se minuneze. Din curtea sa apăru într-o tricicletă în totalitate din lemn, avînd-o în spate pe soața sa. Construită numai din „lemn fiert”, Vasile Găiceanu pedală trecînd în viteză pe lîngă consătenii care nu știau ce să mai creadă. Mai mult, într-una din zile se aventură și ajunse chiar în Bacău, fiind întîmpinat de oficialitățile timpului și de o mulțime de băcăuani.

Cîțiva ani mai tîrziu, la Fruntești se auzi un zgomot neobișnuit.

„O fi de la moară”, își ziceau oamenii. Aveau dreptate. Vasile Găiceanu vroia ca și la ei în sat să funcționeze o moară, și nu una oarecare, ci chiar una de vînt. Cînd se pornea vîntul, palele elicei se învîrteau cu putere punînd în mișcare mecanismul cu cele două roți de piatră, făina produsă aici fiind de bună calitate. În zilele senine un alt mecanism, foarte ușor de mînuit prin forța mușchilor, făcea ca moara să funcționeze fără întrerupere, în „căsoaie” făina curgînd fără încetare.

Anii au trecut. A trecut și războiul, a venit un nou regim. Nimeni de la „colectiv” nu s-a mai interesat de invențiile lui Vasile Găiceanu. În plus și bătrînețea și-a spus cuvîntul. Peste „tricicletă”, moară și celelalte s-a așternut mai întîi praful, apoi au venit carii, iar din lucrurile de odinioară care făceau „ca babele să ducă mîna la gură” n-a mai rămas decît amintiri și un nume: Vasile Găiceanu, meșterul vrăjitor din Fruntești.