Eugen ȘENDREA
25 iunie 1917. Aeroportul din Răcăciuni era pe un imaș pe care s-a nivelat direct pămîntul „pătat de iarbă neagră, fără gropi și fără obstacole”. Pe el s-au ridicat „trei hangare (Bessonaux) de pînză, unul mare și două mici”. Lîngă „mîneca de vînt”, flutură două steaguri: românesc și francez. Mai încolo e satul Răcăciuni, „un sat întreg, cu case adevărate, colibe, grajduri, coșare, bojdeuci, sălașuri, cufundate în întuneric, fără să se audă o pisică, un strigăt, un rîs”. Acum, în plin război, amărît, jalnic, părăsit, deși este „înțesat de lume”, dar și pustiit de tifosul exantematic care seceră. Deodată, pe aeroport se dă alarma. În depărtare, ca doi bondari se zăresc două avioane inamice. Decolează adjutantul aviator Donnatien Lampreux. Sînt avioane germane de ultimul tip. Pilotul manevrează avionul pentru a nu intra în focul concentrat al inamicului. Lupta aeriană durează 20 de minute. Cu o rafală de mitralieră, francezul avariază un avion. Celălalt abandonează lupta și fuge. Avionul avariat nu mai are forță să ajungă în spatele frontului. Se prăbușește între liniile de foc. Imediat, Lampreux comunică comandantului Grupului 1 Aeronautic, de prăbușirea avionului. Interesul pentru motorul avionului german era mare pentru că în timpul luptei dovedise o viteză ascensională superioară. Trebuia capturat cu orice preț. Se formează o echipă comandată de plutonierul Anton Iosifescu. Din ea fac parte sergentul Vladimir Stoia și mecanicul, sergent Nicolae Gașpar. Pentru pază sînt luați: sergentul Marin Niculescu, caporalul Ion Enache, soldații Ștefan Priconici și Gheorghe Cazanovschi. Cei șapte se vor deplasa pînă în apropierea frontului cu o camionetă, apoi tîrîș pînă la liniile frontului. E liniște deplină. Doar țîrîitul greierilor se aude. Aproape că nu-ți vine să crezi că e război. Se zărește avionul. Deodată, întunericul e fulgerat de focul unor arme. Inamicul trimisese și el o patrulă pentru a distruge avionul. Cu focuri de armă și grenade, germanii sînt dați înapoi spre liniile lor. Mecanicul Nicolae Gașpar se întrece pe sine. Parcă el ar fi construit avionul. Cu mișcări sigure, calm, detașează motorul avionului. „Era greu motorul, de ne rupea mîinile, își va aminti mai tîrziu mecanicul Nicolae Gașpar. Mai mult îl tîra. Pe la urechi ne șuierau gloanțele. Nu ne mai feream. Ne bizuiam pe întuneric și pe noroc. Am avut cu toții noroc. Motorul a ajuns la linia noastră”.
Se lumina de ziuă. Cei șapte eroi sînt obosiți, murdari, dar mîndri de isprava lor. Vor primi, în aceeași zi, medalia „Bărbăție și Credință” pentru curajul lor deosebit. L-am întîlnit pe mecanicul Nicolae Gașpar în casa lui de pe strada Tudor Vladimirescu din cartierul C.F.R. Bacău, în 1982, cu cîteva luni înainte de a înceta din viață. Avea la loc de cinste medalia „Bărbăție și Credință” cu spade clasa a II-a, dată, așa cum scria în Brevet, „sergentului Gașpar Nicolae din Aviația militară pentru bravură și devotamentul cu care a trecut în timpul nopții dincolo de linia noastră de luptă, pentru a demonta un avion căzut între linii. A reușit să aducă motorul avionului, cu tot focul violent al inamicului. „26 iunie 1917”.
Lasă un răspuns