Eugen ȘENDREA
E o minunată zi de primăvară a anului 1995. Cîțiva muncitori sapă la fundația unei case în apropierea locului „La Slatina” din Luncani. Deodată, hîrlețul unuia se lovește de un obiect tare. „O fi vrun lemn”, gîndi muncitorul Ion Ababei. Pentru că îl incomoda, se apucă să sape în jurul lui. Pe măsură ce înainta, ochii lui se făceau „cît cepele” de uimire. Chemă în ajutor un coleg și, cu efort, scoaseră din pămînt un os de o mărime extraordinară.
„Era mai mare decît colții unui elefant”, va mărturisi el. Sapă mai departe și găsesc oase mari, care abia încăpeau într-o roabă. Le pun deoparte pe un dîmb și-și continuă treaba. A doua zi, nu le mai găsesc. Toarnă ciment pe acel loc și totul se termină. Cu siguranță că „La Slatină” se descoperiseră oasele unui dinozaur. O pierdere uriașă, care ar fi fost evitată dacă locul ar fi fost cercetat de specialiști. De fapt, satul Luncani reprezintă o adevărată istorie. La începutul secolului al XV-lea era loc „în pustie”. Dar, tocmai această „în pustie” va face carieră. Ceva mai tîrziu, la 1560, „domnitorul Alexandru Lăpușneanu confirma această „pustie” lui Marco, soției sale Ana și lui Ion, Fătul, Miron și Ilea, probabil veri primari între ei”. Acest loc se împărțea astfel: „două părți au revenit lui Marco și femeii sale Anii, a treia parte lui Ion și Fătul și Miron Ilea. Iară giumătate dintr-această a treia parte s-au dat lui Ionu singur”. Documentul mai precizează și hotarul acestei pustii „din gios Trebeșului, la Dialul Frumos, din dial pînă la fîntîna din Slatină… să îmble pe vechiul hotaru, pe unde din veci au îmblatu”.
Peste 14 ani, la 13 mai 1574, cei de mai sus, fiii lor și nepoții primesc confirmarea acestor proprietăți: celor două părți ale lui Marco erau, acum, satul Mărcești; cea de-a treia parte se numea Luncani și era stăpînită în două jumătăți. În același hotar, prin tăierea pădurii, documentele mai consemnează un alt sat – Negreni – pentru care s-au judecat mulți ani răzeșii din Luncani, din Fîntînele și Mărcești. Satul Luncani face numeroase progrese, între care și demografice, întrucît în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea avea 28 de case. Din acest timp ni se păstrează și azi un frumos monument istoric care se detașează prin originala sa construcție, fiind ridicat din lemn de stejar. Situat nu prea departe de Bacău, satul este antrenat în procesul dezvoltării, dacă s-ar putea spune „industrială”. Dregători din Bacău au proprietăți pe moșia acestui sat, iar alții cer stăpînirii deschiderea de „tîrg săptămînal și trei iarmaroace” pe an la satul Luncani. Pe „pîrîul și la fîntîna Slatina”, în primele decenii ale secolului al XIX-lea căminarul Tudorache Ciurea, spătarul Petrache Cazimir și Duldner – funcționar al Agenției prusiene din Iași, deschid „o fabrică de hușcă sau tuzlă”. Pentru această mică întreprindere s-au adus „un număr de 60 de oameni (liuzi) și un samiș (maistru) al fabricii” de sare. Curînd, tot aici s-au grupat și 19 case pentru locuințele lucrătorilor, precum și 14 bordeie. Deși cu o existență efemeră, mica așezare „industrială” a impulsionat și satul răzeșesc Luncani. Apare, de asemenea, un alt sat – Slobozia Luncani, care este urmat de Pîrîul Glodului, de Lingurari, și devine centru administrativ al așezării. Oameni vrednici și mari iubitori de țară, luncănenii participă din plin și la evenimentele timpului, cum au fost: Unirea din 1859, războiul pentru cucerirea independenței de la 1877, frămîntările de la sfîrșitul secolului XX. Este, într-o succintă prezentare, drumul parcurs prin veacuri de către acest „loc din pustie”, devenit apoi vatră a mai multor așezări moldovene.
Lasă un răspuns