„A trecut întîi o boare pe deasupra viilor” și, iată, toamna a sosit la
Bacău. Un fenomen cu totul special „punea mîna”, în septembrie,
pe urbea băcăuană: apariția mustăriilor. Era o adevărată nebunie.
Curțile crîșmelor se schimbau total. Se împodobeau cu stuf adus de
pe malul Bistriței, mesele erau schimbate cu lemn negeluit, iar locul
scaunelor era luat de bănci lungi de lemn. Dispăreau paharele,
sticlele, fiind folosite căni și ulcele de lut. Deasupra meselor, pe
pari, atîrnau bostani, ștergare sau oale de lut. Într-un colț tronau
butoaie mari cu must și țuică. Se bea direct de la canea. La intrare,
avea de lucru pînă peste cap grataragiul. Pe gratarele așezate
deasupra cărbunilor sfîrîiau „de-ți muta nasul” minunile-minunilor:
mititei, fleici și antricoate, ficăței și rinichi, mușchiuleți, „patricieni”,
„fudulii și momițe”. Iar peste toate trona „regina toamnei” – pastrama
de oaie. Într-adevăr, numai mirosul lor „te băga în boale”. Ospătarii
alergau pur și simplu de la o masă la alta, iar din cînd în cînd,
grataragiul bătea cu cleștele – să anunțe că sînt gata mititeii ardeiați
sau pastrama din care sfîrîia și se scurgea seul. Nu lipsea nici
peștele proaspăt, adus din bălțile județului și transformat într-o
nebunească saramură. „Dezinfecția” o începeai cu o țuică de prună
de la care-ți dădeau lacrimile, urmată de domolirea ei cu „tulburel”,
dulce și înțepător la limbă. Printre mese „țambalagiii știau să te
pironească de scaun și să te facă să oftezi, după care să mai ceri
„un rînd” de băutură: „De-ași mai duce-o pîn’ la toamnă, / Leliță
Ioană / Să beau vin, să frig pastramă, / Leliță Ioană…”.
Credeți că sîmbăta și duminica, în lunile septembrie și octombrie,
mai putea cineva să stea acasă? Mustăriile și cramele erau pur și
simplu luate cu asalt. Așa de mare era căutarea lor încît se înființau
chiar în curțile oamenilor sau pe locuri virane.
Mustăriile erau și un loc unde lumea se putea întîlni. Aici se
discutau arzătoarele probleme politice, dramele Bacăului, căsătorii,
nașteri și morți, se făceau planuri de viitor. Din cînd în cînd te opreai
să asculți cum bătrînul viorist cu glasul răgușit îți cînta: „De ce nu vii
/ Sub salcia ce plînge. / Plecată lin pe lacul lucitor / Înfrigurat la
pieptul meu te-aș strînge, / Și te-aș șopti al sufletului dor…”
Lăutarul meșter „la dregerea sufletelor” ataca altă melodie: „Aș dori
din piept să-mi scot / Inima cu dor cu tot, / Și s-o pun în pieptul tău /
Ca să simți precum simt eu…”.
Se întuneca afară, apăreau stelele pe cer și doar într-un tîrziu se
pornea agale spre casă. Mustării celebre la Bacău se organizau la
vestitele restaurante „Drăgan” și „Pui de lup”. În schimb, periferiile
erau pur și simplu „inundate” de ele. Cea mai mare căutare au avut-
o între cele două războaie mondiale. După o scurtă perioadă, „a
foametei”, mustăriile au reapărut ca ciupercile chiar și în anii
comunismului, cunoscînd o scădere între anii 1980-1989. După
„Revoluție” lovitura de grație le-a fost dată de apariția „pizzeriilor” și
a altor restaurante cu preparate occidentale.
Nu-i rău. Dar vă întreb, după ce ați citit cele de mai sus, ce ați
alege: o pizzerie sau o mustărie? (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns