De trei zile plouă mărunt și rece în Leeds – Anglia. Este ziua de 11 octombrie 1767. Joseph Priestley stă posomorît în ușa casei. Are 34 de ani și se gîndește, furios, că nu poate face nimic din cauza vremii. Ușă în ușă cu el, cîțiva muncitori trudesc cu greu la o fabrică de bere. Plictisit, dădu să intre în casă, cînd privirea i se opri asupra căzilor de bere. I se păru tare ciudat că „gazul de deasupra căzilor de bere în fermentație conținea o cantitate de «aer fixat» (oxidul de carbon)”. Se lumină brusc la față: „N-ar putea fi colectat gazul și impregnat în apă?” Se apucă să facă o serie de experiențe chiar în berăria vecină. Experiențele decurgeau bine, cînd, într-o zi, „Priestley lăsa să scape puțin solvent în cada de fermentație a berei, compromițînd toată șarja”. Înfuriat, patronul l-a aruncat afară. N-are încotro și pentru prepararea și colectarea gazelor își folosește aproape toate vasele din bucătărie, ba chiar și albia de rufe, care a devenit „cameră pneumatică”. Deocamdată, aproape nimeni nu-l lua în seamă. „Singura persoană care-i dădea atenție mare experiențelor era Mr.Hey, chirurgul”. După o muncă asiduă, el putea oferi prietenilor o băutură necunoscută pînă atunci: sifonul. Era „actul de naștere al popularului sifon de astăzi”. Primii lui clienți care au folosit sifonul au fost marinarii, el propunînd instalarea pe nave a unor mașini de făcut sifon.
Un studiu – „Chimie pneumatică”, îi conferă în 1773 medalia de aur „Copley” a Societății Regale. Între timp sifonul face carieră. Prin 1770 în cartierele Londrei se aflau „mașini de făcut sifon”. Combinat cu sucuri extrase din lămîi, portocale, făcea deliciul copiilor, și nu numai al lor.
Joseph Priestley își continuă cu succes experiențele, descoperind amoniacul, acidul clorhidric, dioxidul de azot, hidrogenul sulfurat, dioxidul de sulf, fluorura de siliciu, oxidul de carbon. Între 1772-1779 va fi și bibliotecar. Pentru că se opunea monarhiei, la Birmingham mulțimea i-a dat foc casei. Se refugiază cu familia în America, unde și-a continuat experiențele pînă în anul 1804, anul morții sale. Între timp sifonul cucerește lumea întreagă.
Se pare că însuși Napoleon a gustat sifonul, dar aflînd că este inventat de un englez a dat ordin să fie interzis. Prea tîrziu. Sifonul face o carieră extraordinară înconjurînd mapamondul.
Cînd a apărut sifonul la Bacău? E destul de greu de spus. Presupunem că a apărut după 1850, cînd și la Bacău apar grădinile publice. Probabil că în grădina lui „Năstase Cofetarul”, cel dintîi cofetar al orașului, băcăuanii să se fi răcorit cu minunatul sifon. După primul război mondial sifonul era adus în forma pe care o cunoaștem astăzi, direct din București cu camioanele. Sifoanele, apoi, erau distribuite la marele restaurante „Consum”, „Pui de lup”, „Drăgan”, sau la renumita grădină de vară a lui Păuleț de la Gherăiești, unde era răcit cu gheață luată iarna din Bistrița și ținută în gropi acoperite cu paie. Sifonul combinat cu vin dădea popularul șpriț. Curînd nu era bodegă băcăuană să nu aibă sifoane. Apar „sifoneriile”, iar populația putea să servească oricînd un sifon acasă. La iarmarocuri, bîlciuri, se servește sirop de zmeură, trandafir, numai cu sifon. De la oraș, sifonul trece și la țară. Sifonul ținut în recipiente de sticlă de un litru care este înlocuit cu butelii lucrate la „URA”, de 2, 3, 5 sau 10 litri. Pînă în 1989 sifonul părea fără moarte. Și totuși, bătrînul sifon avea să fie scos la pensie de „nepoții” Coca-cola, Pepsi-cola și o incredibilă varietate de băuturi răcoritoare. Sifonul își trăise traiul.
Astăzi, doar în cîteva cartiere se găsesc instalații pentru producerea sifonului, care văd din zi în zi tot mai puțini clienți. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns