Eugen ȘENDREA
Este 6 ianuarie 1936, sărbătoarea „Bobotezei”. După slujba de la catedrala „Sf. Nicolae” pornesc spre casă cunoscutul arhitect George Sterian și prietenul său, peisagistul Ernest Pinard. Pentru a ajunge mai repede acasă hotărăsc să treacă prin „Grădina Publică”.
– Dragă George, ce zici de șandramaua asta cu stafii, gata-gata să cadă, care-i mai zice și chioșc? îl întrebă Pinard.
– E, într-adevăr, sinistră! A devenit loc de adăpost pentru ciori și cucuvele. Și tocmai în buricul tîrgului, îi răspunde Sterian, vădit supărat.
– Ce-ar fi să refacem întreaga grădină! Să aibă „un caracter decorativ și monumental”! Facem planuri urgent și le prezentăm Primăriei!
Cei doi prieteni s-au apucat imediat de treabă. Aveau de muncă! Cu exact zece ani în urmă, un elev descria, în caietul de geografie, „Grădina Publică”: „La răsărit se mărginește cu strada Bacău – Piatra și are lungimea de 172,15 m, iar la apus cu strada Bacău – Ocna și are lungimea de 19,60 m. La miazăzi, cu strada Kogălniceanu, are o lungime de 134 m. În „Grădina publică” se află următoarele lucruri: în mijlocul grădinii se află bustul poetului Vasile Alecsandri, în partea de miazăzi se află o seră pentru ținut flori iarna. În mijlocul grădinii se află un pavilion unde cîntă muzică militară. Tot aici se află și o casă. Înăuntru’ grădinii, de jur-împrejur sînt tufișoare și o mulțime de arbori, dintre care brazi și castani. În grădină se mai află și o mulțime de straturi cu flori.
Pe 19 februarie 1936 proiectul pavilionului era înaintat Primăriei pentru avizare, fiind de față Alexandru Coșner, ajutor de primar și Nicolae Vlahuță, secretarul general. Se face o licitație cîștigată de Neculai Boacă. Pe 4 martie se demolează pavilionul. Planurile de construire a noului pavilion suferă cîteva transformări, construcția fiind, de data aceasta, făcută din cărămidă și mult mai mare. Intră „pe fir” și Emil Saghy, „cu domiciliul în strada Cuza Vodă 21”. Totul trebuia terminat în 70 de zile, adică de la 8 aprilie pînă la 17 iunie 1936. În linii mari lucrarea e terminată, astfel că presa vremii anunță că „Se aduce la cunoștința onor publicului băcăuan că în curînd se va deschide Marele Restaurant și Berărie „Pavilion”, în „Grădina Publică” a Municipiului Bacău”. Mai era însă de lucru. Pînă în 1939 se aduc oglinzi de la București, se fac extinderi și noi amenajări, se pune parchet, noi candelabre. (Un studiu detaliat a fost scris de I. Ungureanu).
Primul șef al Pavilionului, vestitul Drăgoi – „Borțosul”. Meseriaș în adevăratul sens al cuvîntului, el reușește ca restaurantul să devină, prin vinurile și grătarul său, un simbol al Bacăului. În chioșcul de lemn fanfara cînta joi, sîmbătă și duminică. A venit, însă, războiul. Din cauza lipsurilor alimentare, restaurantul devine sediul Teatrului de păpuși „Licurici” la 11 iunie 1948. Au trecut anii pînă cînd, după unele îmbunătățiri, în decembrie 1955 fostul restaurant „Pavilion” să se redeschidă sub denumirea de „Parcul Trandafirilor”. Noul șef al restaurantului este Mihai Petrescu, care avea în subordine doar 4 salariați. După 1960 restaurantul cunoaște o mărire a capacității, astfel că grădina de vară ajunge la 500 de locuri. În 1969 restaurantul avea altă față, fiind renovat în „stil moldovenesc”, cu felinare, pereți de sticlă colorată. Prestigiul restaurantului e din ce în ce mai mare, iar clientela crește semnificativ. După o solidă investiție, la 22 noiembrie 1970 „Parcul Trandafirilor” se prezintă ca un adevărat restaurant de lux: pereții îmbrăcați în stofă fină, cu ornamente de tot felul, pardoseală nouă, iar în primăvara lui 1971 grădina se mărește din nou. Abia acum începe pentru restaurantul „Parcul Trandafirilor” adevărata glorie, care va ține pînă în 1980. „Lumea bună” lua cu asalt salonul, terasa și grădina. Se serveau vinuri din soiuri alese, pește proaspăt din bazinul propriu, mititei și fripturi, iar orchestra „Paraschivescu” fie că îți aducea ochii în lacrimi, fie că te făcea să te salți de la masă pentru un tangou sau un vals celebru. Au făcut tot ce-au putut pentru ca toată lumea să fie mulțumită, foștii șefi ai localului, Ilie Bărbulescu, Gheorghe Dracea, acum trecuți în lumea umbrelor, sau cei care pot povesti „ce-a fost odată”: Mircea Strugaru, Vasile Gunea și Neculai Adochiței.
Din nefericire, zilele minunatului restaurant erau numărate. Sistematizarea a fost mai tare ca „tradiția”: la 16 noiembrie 1980, din Restaurantul „Parcul Trandafirilor ” rămase doar o amintire. Va fi ridicat, totuși, un alt restaurant cu același nume, în cadrul complexului de blocuri nou construite. Totuși, lipsea ceva…
Lasă un răspuns