Îndesîndu-și melonul pe cap ca să nu-l ia vîntul, Sile Smărăndescu apucă să se urce în tramvaiul electric. Era 24 octombrie 1909. Pufăi pe nări, nemulțumit:
– Doamne, ce condiții!, zise el, adresîndu-i-se unei doamne cu o pălărie cît roata carului. Vă amintiți? Era o vreme cînd în București aveam tramvaiul cu cai sau, mai exact, cu un cal. O singură gloabă trăgea cutiuța în care se înghesuiau pasagerii față în față, pe două rînduri…
– Cum să nu-mi amintesc, monșer! He-hei, cu bice și cîteva expresiuni „parlamentare” ale conducătorului se înlocuia atunci motorul!
-Doamnă, și tramvaiul cu cai avea un mare avantaj: se oprea unde vreai tu! Ba, putea, dacă erai ofițer, să trimiți ordonanța să oprească tramvaiul pînă ce își punea pălăria cucoana. Azi avem tramvaie electrice, admirabile ca iuțeală. Dar, ca să știi unde este o stație de tramvai trebuie să aștepți vehicolul electric, să fugi după el și dacă-l scapi să ții minte unde s-a oprit!
-Aveți mare dreptate! Ar mai fi un mijloc să întrebi vardistul străzii, dar la mahala un vardist este o raritate. Știți dumneavoastră, vardiștii se găsesc numai la ușa celor atotputernici de pe Calea Victoriei și la Centru. Să însemne oare aceasta că sînt mai mulți pungași la Centru decît la mahala?
Nemulțumiri au existat de cînd a apărut transportul în comun. Cînd a apărut acesta? Se pare că primul transport în comun a avut loc în Franța pe la 1640. Douăzeci de ani mai tîrziu cel ce se va implica în dezvoltarea lui va fi celebrul matematician Blaise Pascal.
La noi, o idee de avangardă a avut-o, la 18 mai 1848, Solomon Rosenthal: „Pentru înfrumusețarea moșiei Băneșei, a prea înălțatului și fericitului nostru domn și pentru înlesnirea comunicațiilor persoanelor ce voesc a merge la aceea moșie, atît trebuințale cît și spre preumblare, m-am străduit cu mari cheltuieli de am făcut dinlăuntru două trăsuri în care încap mai multe persoane (care se numește omnibuz). Cînd una a sosit, iar cealaltă a adăst. Așadar, plecat di aceasta și în cunoștiința cinstitei poliții, spre știința-i, vestind-o ca în zilele de sărbătoare programul pentru o persoană este un sfanț, iar în zilele de lucru numai șaizeci parale bune”.
Au trecut ani buni pentru ca în 1854, la Paris, să se înființeze prima linie de tramvai cu cai. Urmează apoi New York-ul, Londra 1859, Berlinul 1864, Viena1864. Românii nu se lasă mai prejos și, în 1871, Bucureștiul avea tramvai cu cai de la Gara de Nord pînă la Piața „Sf.Gheorghe”, Calea Moșilor și Obor. În 1889 existau 20 km linii de tramvai.
Cum arăta „Tramcarul”? Avea un vagon cu 12 pasageri care stăteau pe două banchete din nuc lustruit, cu 6 locuri fiecare. Pe platforma vizitiului mai încăpeau încă 6 persoane. Vagonul era vopsit în albastru, galben și cu „marca comunei”. Jos, lateral, era numărul de ordine, iar în partea de sus, itinerarul. Pînă în 1909 tramcarul va fi întîlnit și în „dulce tîrg al Ieșilor”, la Galați și Brăila. Se va menține, atenție!, pînă în 1929, cînd dispare cu totul. Lovitura de grație i-a dat-o „tramvaiul cu vapori”. La 9 decembrie 1894 se dă în exploatare prima linie de tramvai electric din București, urmată în 1899 de Timișoara.
Un rival demn de luat în serios pentru tramvaiele electrice a devenit autobuzul. În 1921 pe străzile Bucureștiului apar primele autobuze. Pe la 1930 în toată România se aflau în funcțiune cam 5.000 de bucăți. Rentabilitatea lor face ca și CFR-ul să se implice, creind un serviciu, în 1935, cu 34 de autobuze, pentru ca în 1941 să aibă 525.
Distrugerile celui de-al doilea război mondial au anulat, practic, parcul de autobuze. Vom avea proprietari privați pînă la 11 iunie 1948, cînd s-a făcut naționalizarea. Apoi intervine „ajutorul frățesc”. Apar autobuzele sovietice. Vor circula pînă în anii ’60, cînd Uzinele „Vulcan” din București scot primele autobuze românești (1955 este anul de naștere al autobuzului românesc).
De transport în comun la Bacău putem vorbi foarte tîrziu. De ce? În primul rînd pentru că Bacăul era un oraș nu prea întins. Birjele erau mijlocul eficient de transport în urbea băcăuană, folosite încă din 1867 și menținute exact un secol, ce asigurau transportul pînă în cartierele mai îndepărtate: „Gherăiești”, „Podul de Fer” (Șerbănești), „C.F.R.”, sau în cătunul „Domnița Maria” (azi Orizont). Cea mai circulată arteră devenise Centru (azi zona Bibliotecii Centrale) pînă la Gară.
Amprenta sovietică era și la Bacău. În timpul anilor ’60 două autobuze de proveniență sovietică circulau, printre mașinile „Volga”, de la Centru la Gară. N-au avut viață prea lungă, fiind înlocuite masiv, mai ales în anii ’70, de autobuzele TV.2 cu 38 de locuri.
Cum se circula din Bacău spre localitățile județului? Greu, greu de tot! Pe distanțe mici puteau să meargă trăsurile. Drumurile erau desfundate, nepietruite, iar uneori își schimbau direcția foarte des. Se circula doar cu căruțele cu cai sau boi 40 de kilometri efectuîndu-se atunci într-o zi, sau chiar două. După 1950 se făceau cîteva curse regulate cu autocamioane „Molotov”, descoperite, fiind considerate atunci ca o culme a transportului public. Dacă se defectau sau erau trimise în altă misiune de organele de partid, se utilizau camioanele de la O.R.A.C.A., adică cele ce transportau vite. Stația de plecare era într-o clădire veche, lîngă „Micul Restaurant”, zona de astăzi a hotelului „Moldova”, unde așteptai mult doritul mijloc de transport în comun, chiar și o jumătate de zi.
Creșterea populației municipiului Bacău ridicîndu-se chiar la 230.000 de persoane a însemnat o nouă strategie în dezvoltarea transportului în comun.
După 1989, în Bacău reapar, după jumătate de secol, autobuzele private. Modernizarea parcului de autobuze de stat și particular a însemnat, fără tăgadă, un transport civilizat al cetățenilor. Și totuși Bacăul are un cusur: este singurul municipiu reședință de județ cu atîția locuitori, fără troleibuze. Pe cînd și la noi?
Eugen ȘENDREA
Lasă un răspuns