Așezarea Buhuși a fost locuită din cele mai vechi timpuri datorită poziției sale „la o răscruce de drumuri naturale”. Încă de la începutul secolului XV, aici se stabilește una dintre cele mai vechi familii moldovene, aceea a Buhușeștilor, descendenți din neamul marilor feudali Starvici. Familia Buhuș va deveni stăpîna moșiei Bodești, pe care mai tîrziu se va înființa Tg.Buhuși, toponimic încetățenit după numele boierului Teodor Buhuș, care la începutul secolului XIX stăpînea teritoriul actualului oraș. O parte a tîrgului s-a numit, pînă în anul 1871, Bucureștii Mici.
În 1853, la Buhuși, M. Kogălniceanu a înființat o fabrică de postav. Intensul trafic între Bacău și Piatra Neamț va duce la apariția vateșului de la Orbic, situat la încrucișarea acestor drumuri. Hanul (sau vateșul, „aceste vetre de popas au fost și locul de întîlnire ale drumeților, contribuind suficient la cunoașterea unor noi valori, la transferul de idei”) de la Gara Orbicului a fost ridicat după principiul „acoperișul adăpostește totul”, făcînd parte din aceeași categorie cu Hanul Ancuței, rateșul din Dragomirești, hanul din Roznov, cel din Deleni și Săveni. Deci, totul se găsește sub așa numita – șandrama (termen specific folosit de specialiștii în construcții).
După legenda care s-a păstrat, se pare că rateșul de aici era cu mult mai vechi; însuși Ștefan cel Mare ar fi construit acest han. O inscripție care exista odinioară pe fațada construcției amintea acest fapt.
Cercetătorii Adrian Pricop și Constantin Botez apreciază că „prin compararea ancadramentului porții hanului cu cel al porții conacului din apropiere, construit în 1800 de vel aga Teodor Buhuș, se poate trage concluzia construirii lor simultane”. Alte indicii de arhitectură îl situează, însă, în prima jumătate a secolului XVIII, fiind singura din Moldova care mai păstrează forma și aspectul inițial. Este construit din piatră cu pereți groși de 90 cm, cu partea superioară din cornișa din cărămidă. Construcția prezintă un interes aparte prin faptul că se observă, ca și la Roznov, „prelungirea încăperilor pe lungimea unei laturi întregi”. Acoperișul „este realizat în patru ape, dar fără frîngerea a două din ele; dimpotrivă, aici laturile coboară domol, fără obstacol, ca la unele case țărănești din zonă”, fiind ridicat pe grinzi groase de stejar.
De-a lungul timpului, hanul a suferit unele modificări interioare, astăzi cuprinzînd trei încăperi, un hol, bucătărie, cămară, magazie și o pivniță, care după unele relatări s-ar continua cu un tunel ce făcea legătura cu conacul Buhuș. Alăturat e o încăpere mare, care servea de adăpost pentru cai și atelaje. În ea se pătrundea printr-un portal. Dintre proprietarii hanului Orbic, consemnați în documente, cităm pe Constantin Cantacuzino Pașcanu, care la 25 iunie 1919 vinde „unui agricultor”, Gheorghe Pristavu, hanul și terenul cu suma de 8.000 de lei. La 14 iunie 1928, acesta vinde și hanul și terenul, soților Elena și Ioan GH. Aniței, cu suma de 32.500 de lei. În anul 1952 în han se instalează, de către I.G.O.Buhuși, o moară care îi va afecta destul de mult structura de rezistență. Prin decizia 163 / 1972, Comitetul Executiv al Consiliului Popular Județean Bacău stabilește soților Elena și Ioan Aniței „casa de locuit compusă din 3 camere, hol, bucătărie, cămară, magazie și pivniță împreună cu terenul aferent, în condițiile statului C.A.P”. Restul hanului devine „proprietatea statului”.
Prin H.C.M. 661 / 1951, hanul Gura Orbicului este declarat monument istoric, această calitate fiind menționată în „Lista monumentelor istorice din județul Bacău” din 1976, 1980, 1992. Anual, Oficiul Județean pentru Patrimoniu Cultural Național Bacău, analizînd starea deplorabilă în care se afla hanul, a înaintat Primăriei Buhuși demersuri, dar și o documentație pentru salvarea monumentului.
Importanța istorică și arhitectonică impune de urgență restaurarea, conservarea și repunerea sa în circuitul turistic. (prof. Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns