Istoria tragică a Orientului Apropiat

Ștefan RADU

în urmă cu 24 de ani, cam în aceeași lună, Libanul era zguduit de atentate și conflicte interreligioase. Israelul ataca fără milă Beirutul, iar comunitatea internațională părea lipsită de reacții ferme. Lumea era împărțită și „războiul rece” în plină desfășurare. Așa că unii susțineau guvernul de la Tel Aviv, alții încurajau „mișcările de eliberare națională” ale palestinienilor. Vremuri tulburi: popoarele – ca și acum, de-altfel – reprezentau doar mase de manevră în complicatele jocuri politice ale marilor puteri. Și atunci, Israelul, pe motiv că are nevoie de o „fîșie de protecție”, a invadat Libanul în dimineața zilei de 6 iunie 1982. Această acțiunea a dublat operațiunea „Pace pentru Galileea” care urmărea distrugerea detașamentelor palestiniene din teritoriile ocupate. în fruntea trupelor invadatoare se afla generalul Ariel Sharon, cel care peste ani avea să devina premier. Ordinele sale sînt și astăzi comentate, cercetate și considerate extrem de controversate. Pentru modul dur în care a condus trupele în 1982, Sharon a fost declarat, mai tîrziu, de către urmașii victimelor palestiniene și libaneze, criminal de război și i s-a intentat un proces în Belgia. Nici în ziua de astăzi nu s-a obținut un verdict final; poate doar Dumnezeu va da sentința…
Ce a urmat după 6 iunie 1982? La început, lucrurile păreau că vor fi lămurite prin negocieri. Urmînd aceeași strategie la care asistăm astăzi, armata israeliană a înaintat constant și în 18 iunie același an a ocupar bună parte din Beirutul de Vest. în acea zonă se aflau taberele de refugiați palestinieni și unele structuri organizatorice ale Al Fatah (conduse de Yasser Arafat). Practic, din acel moment, statul libanez nu a mai funcționat normal. Instituțiile oficiale se aflau sub presiunea ocupanților – pe de o parte – și a vecinilor sirieni din nord care erau în conflict direct cu evreii. în țară, diversele organizații etnice și religioase au devenit stăpîne pe zone mai mai sau mai mici. Fiecare grup își promova – cu arma în mînă – propriile interese. Sharon a exploatat din plin aceste divergențe din sînul națiunii libaneze și a susținut neoficial mișcările care îi aduceau cele mai multe avantaje. Atacurile de guerilă – nesemnificative ca efecte – ale palestinienilor au dat apă la moară oficialilor israelieni. în 11 septembrie 1982 (neagră zi, după cum aveam să constatăm peste 19 ani!…), Ariel Sharon, ministru al Apărării în acel moment, declară pe toate canalele că în taberele din vestul Beirutului se află 2000 de teroriști palestinieni ascunși printre refugiați. Pe 14 septembrie, în atmosfera tensionată din Liban, se produce un eveniment rămas neexplicat chiar pînă astăzi: președintele țării, creștinul maronit Bashir Gemayel, este asasinat. Imediat, Israelul acuză formațiunile palestiniene de acest fapt și pe sirieni pentru că ar fi susținut crima. Presa occidentală (cu precădere americană și israeliană) accentuează conflictul dintre maroniți și musulmani, creînd premizele unui război civil de proporții. Trupele israeliene, a doua zi după asasinat, înconjoară cu blindate și artilerie Beirutul de Vest și nu mai permit nici observatorilor internaționali, nici activiștilor umanitari să pătrundă în aceste tabere. Comunicatele de la Tel Aviv devin din ce în ce mai vehemente, însă Sharon înțelege că ochii comunității internaționale stau ațintiți pe acest teatru de război. în acel moment a intrat în scenă Elie Hobeika, conducătorul milițiilor creștine maronite din Liban. Oamenii lui pătrund în tabăra Shatila, mai întîi, și apoi în tabăra Sabra unde, timp de 40 de ore, schingiuesc, bat și ucid sute de refugiați la grămadă. Nici în ziua de astăzi nu există o cifră exactă a victimelor. Ziaristul Robert Fisk, primul care a ajuns, după tragedie, în tabăra Shatila, spune că erau peste 2000 de cadavre de femei, copii și bărbați, mulți dintre ei uciși prin înjunghiere. Israelul susține – de 24 de ani – că au fost doar 700 pînă la o mie de morți.
Toate aceste crime s-au produs sub ochii armatei conduse de Sharon. Trupele lui au asigurat un cerc impenetrabil în jurul acelor tabere. Nu și-a asumat vreo responsabilitate, spunînd că a fost o acțiune de răzbunare a creștinilor pe care evreii nu au avut cum să o stopeze deoarece teritoriul taberelor era sub protecție și restricție internațională. A demisionat din funcția de ministru al Apărării și-atît… Greu de comentat o asemenea atitudine! Poate chiar așa stau lucrurile. însă există Rezoluția ONU 521 din 19 septembrie 1982 care califică evenimentele drept „act de genocid”. Vinovații nu au fost vreodata stabiliți. Ani de anchete inutile, internaționale sau private, au eșuat în comunicate care au nemulțumit pe urmașii victimelor de la Sabra și Shatila. S-au consemnat numeroase fapte ciudate pe parcursul acestor cercetări. De exemplu, Elie Hobeika a murit în 24 ianuarie 2002, în urma exploziei unei bombe plasată în autoturismul său. Era exact cu cîteva zile înainte de a depune mărturie în procesul deschis în Belgia, împotriva lui Sharon. Și alți martori la evenimente au dispărut în circumstanțe discutabile sau nu au mai dorit să depună mărturii. Unii poate s-au săturat de ineficiența justiției. Alții au fost acoperiți de istoria tragică a Orientului Apropiat. Iată că astăzi ea se repetă și nu este exclus să vorbim, peste decenii, iarăși, despre victime nerăzbunate. Rănile nevindecate la timp după o vreme se infectează și ucid…alestinieni și unele struct

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!