Multă vreme a fost nelipsit de la evenimentele culturale organizate în Bacău. Îl puteai vedea prezent, între vorbitori, ori stînd liniștit între cei care ascultau lăsînd impresia că mai au atîtea lucruri de învățat. Vorbea calm și frumos despre orice fenomen cultural. Era imposibilă să-l găsești descoperit ori să întrezărești în privirea sa o urmă de dușmănie. Poate fi considerat unul dintre puținele personalități culturale din Bacău despre care nu se poate vorbi decît pozitiv. Nimeni nu a avut și n-ar avea ceva să-i reproșeze. Poate doar faptul că, ori de cîte ori a avut ocazia, a făcut propuneri de ordin cultural care au bulversat oamenii de cultură. De ceva timp a dispărut, subit, din spectrul cultural băcăuan. Vernisajele, premierele teatrale, manifesările culturale sînt mai scurte și parcă mai veștejite. O boală crudă l-a făcut să stea retras departe de zbuciumul vieții cotidiene. A plecat la Viforeni, satul în care a văzut lumina zilei în urmă cu 64 de ani. Cu gîndul la ce mai face poetul Octavian Voicu, ne-am deplasat și noi acolo unde, în vreme de iarnă, bate viforul.
Calea nu e lungă. Bine-nțeles, dacă mergi cu mașina. Din Bacău te îndrepți spre Bibirești și, imediat cum vezi indicatorul ce-ți arată satul, o iei cu automobilul la dreapta. Urmează vreo 13 kilometri de drum pietruit. Se merge ușor, dacă pămîntul este uscat. După cîțiva kilometru, satul Viforeni ți se dezvăluie în zare ca un ghem răsfirat printre picături de verdeață. La intrarea în sat, casele aranjate disproporționat de-a stînga și de-a dreapta, te poartă cu gîndul sprea vremurile în care, cu adevărat, veșnicia s-a născut la sat. Doar muzica cu accente maneliste, care mai răbufnește la cîte o cîrciumioară deschisă printr-o căsuță îmbrăcată cu chirpici, îți arată epoca în care trăim.
La primele ore ale dimineații, cînd am pus piciorul în satul dintre dealuri, acolo unde vine viforul între păduri, am zărit oameni care, stînd în poartă, așteptau alți tovarăși pentru a pleca spre muncile cîmpului. Ne-am îndreptat spre primii viforeni întîlniți în cale. Am întrebat de casa poetului Pușcuță. Cu un zîmbet nedisimulat pe fețe, de parcă le-aș fi pus o întrebare așteptată de mult, mi-au arătat o casă situată nu departe de intrarea în sat. „Vedeți, acolo, unde se vede scara aceea pe casă”, ni s-a spus. Și într-adevăr, de departe, se zărea o scară ce stătea parcă lipită de acoperiș. Ne-am îndreptat iute. Printre scîndurile gardului, l-am văzut pe Constantin Pușcuță cum scutura o pătură. Cu o cipilică pe cap, într-o pereche de pantaloni negri și un pulovăr, poetul se pregătea pentru o nouă zi. Cînd ne-a văzut în mașină, a înțeles că el era cel vizat. S-a dus iute în casă și, sprinten ca un adolescent care chiulește de la ora de chimie, s-a întors cu o pălărie de paie pe cap. Cu bucurie, ne-a poftit în curtea casei bătrînești, acolo unde a văzut pentru prima oară lumina soarelui în urmă cu 64 de ani. Chiar dacă avea o barbă crescută la mărimea uneia aparținînd unui schivnic retras în pustie de jumătate de an, însă cu aceeași privire caldă și iubitoare, Octavian Voicu a rămas același om pe l-am cunoscut în zecile de întruniri și manifestări culturale. Ne-a poftit la masa din tinda casei. S-a așezat în bătaia soarelui ce răsărea molcom dintre păduri. Pălăria de paie îi umbrea jumătatea de sus a chipului, luminîndu-i mai intens cuvintele rostite. A început să vorbească, așa cum șade bine unui om legat de pămînt, despre satul natal. Am regăsit în fiecare impresie același echilibru menit a nu supăra sau deranja semenii. Iar marea problemă a timpului a rămas, ca întotdeauna, educația. „M-am născut în această casă în anul 1940. S-a mai schimbat puțin acum. E unul din satele care pot fi oricînd făcute mai bine. Este o diferență între generații. Acum, de cele mai multe ori profesorii ori învățătorii nu locuiesc în localitate, iar interesul lor este minim. Ori se știe că, într-o localitate, preotul, primarul și învățătorul sînt exemple. Pe vremuri, profesorii și învățătorii locuiau aici sau în împrejurimi.”, ne-a spus Octavian Voicu. Frămîntările sale, cele rămase dintodeauna legate de ființă, poartă nostalgia a ceea ce ar fi trebuit să fie omul și ce este el. „La țară forma de a descoperi existența este specifică, deosebită de cea de la oraș. Lucrurile au evoluat. Ca experiență umană este important și prin ce am trecut pentru că este bine pentru afirmarea ființei.”
Corigent la algebră și limba rusă
Încet, cu multă grijă, gîndurile sale s-au apropiat de familie. O familie despre care Octavian Voicu vorbește privind spre cer. Acolo unde s-au înălțat sufletele multora dintre cei care i-au fost dragi. „Tatăl meu era cojocar. Am trăit din lucrarea părinților. Am făcut aici, la Viforeni, patru clase, iar alte două la Secuieni. Acolo am stat la o gazdă. Erau profesori importanți care locuiau acolo: Eugenia și Gheorghe Teodoru, Ștefan Dumitru sau Beatrice Carst”, ne-a povestit el. La rostirea cuvîntului învățător, poetul a făcut o mică divagație: „învățămîntul nu a fost plătit foarte bine pentru că nu se știe ce înseamnă un profesor.” După trei ani de studiu la Secuieni, a urmat liceul la Bacău. A intrat la mult-titratul „George Bacovia”. „Am făcut primul an dar am rămas corigent la algebră și la limba rusă”, ne-a explicat el. Ca orice adolescent dornic de cunoaștere și pasionat de ceea ce este nou, Constantin Pușcuță a fost atras de miracolul cinematografic. În 1956, la doar 16 ani, viitorul poet putea fi văzut frecventînd cu asiduitate nu doar bibliotecile, ci și cinematografele Bacăului. „Eram interesat de film. Am văzut foarte multe producții în acea perioadă la cinematograful «Tineretului»”. Dotat cu o voință de fier, Constantin Pușcuță s-a înscris din nou la liceu. Recunoaște fără nici o reticență ajutorul pe care i l-a dat tatăl în reîntoarcerea pe drumul studiului. „Tatăl meu a fost cel care a insistat foarte mult. Îmi dădea exemplu de oameni care au învins greutățile. Am lucrat pe șantier și am învățăt patru ani la fără frecvență. Am avut parte de profesori deosebiți: Ioan Grigoriu, Dumitru Alistar, Popescu, Mardare”, ne-a spus poetul.
Cărțile vechi, suflarea adevăratului românism
Între anii de studiu liceal și locurile natale, Constantin Pușcuță și-a amintit de lucrarea Providenței care i-a adus în cale un om deosebit: Apostol V. Antoche. O persoană fără de care cursul vieții sale ar fi fost, probabil, nițel schimbat. „Am avut șansa de a cunoaște un om cu preocupări populare, pe Apostol V. Antoche. Era într-o familie care iubea cultura. A murit în anul 1975. Cît a trăit mi-a permis să umblu printre cărțile lui”, ne-a zis.
Brusc, Octavian Voicu a rupt firul povestirii. S-a ridicat de pe scaun și s-a dus în casă. S-a întors, după cîteva clipe, ținînd în mîini cîteva cărți vechi, învelite în piele. Apoi a pus pe masă o „Cazanie” de la 1839, un „Triod” de la 1790, și două „Mineie” de la 1855. Citind în slovele chirilice, n-a rezistat tentației de a-l reaminti pe Mihai Eminescu, poetul care rămîne modelul magistral al oricărui om de cultură român. „Dincolo de starea lui este expresia maximă a unei ființe pe pămînt”, ne-a zis Octavian Voicu. Simțeam în cuvintele lui, bucuria sinceră izvorîtă din aceea că avea în fața ochilor cărți vechi, pe care, poate, cu 150 de ani în urmă, le va fi răsfoit, într-una din peregrinările sale, și Mihai Eminescu.
Ne-am întors cu povestirea spre anii tulburi ce au urmat celui de-al doilea război mondial.
Tata știa pe de rost poeziile lui Octavian Goga
Deși crescut într-o familie de țărani, Constantin Pușcuță era conștient de faptul că istoria autentică era ascunsă celor mulți, iar adevărul se rostea doar pe la colțuri. „Știam că istoria era falsificată, că nu se spunea adevărul. Din fericire, tatăl meu știa foarte multă istorie, citea cărți și nu pierdea nici o ocazie de a se arăta interesat de trecutul mai vechi sau mai recent al istoriei românilor. Citea pe Eminescu, știa pe Octavian Goga, îi admira pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic”, ne-a povestit el. Părintele poetului a fost atras de politică și chiar a luat parte la unul din congresele cuziștilor (simpatizanți ori membrii ai partidului condus de A.C. Cuza) din București. „În 1935, s-a dus la un congres al cuziștilor. Avea 20 de ani. Acolo, i-a văzut pe Liviu Rebreanu, Nichifor Crainic și Octavian Goga. A fost atît de impresionat încît s-a dus să le caute cărțile. Le-a citit opera din scoarță în scoarță. Știa pe de rost poezia lui Goga”, și-a mai amintit Constantin Pușcuță. Una dintre ocaziile în care tatăl său și-a făcut cunoscută pasiunea pentru „poetul țărănimii” s-a petrecut în anii ’50. Era perioada în care, conducerea comunistă de la București a dat o lege prin care anumiți scriitori și poeți nu aveau voie să existe în casa românilor. Între aceștia se afla și Octavian Goga. „Tata a îngropat cărțile în grădina din spatele casei. Erau volumul de poezii al lui Goga și două cărți ale mareșalului Ioan Antonescu. Cînd le-a scos din pămînt erau destul de uzate. M-a pus că cumpăr caiete și mi-a dictat pe de rost, poeziile de la început și de la sfîrșitul cărții, adică acelea distruse.”, ne-a povestit Octavian Voicu.
„Venirea lui Antihrist” – cea mai citită carte în anii 1950
Între fărîmi de gînduri rostite cu voce caldă, poetul mai ridica ochii spre ulița satului și saluta pe cei care treceau pe dinaintea porții. Cînd nu recunoștea pe cineva își punea ochelarii la ochi și, după cîte clipe exclama: „Aha! Tu ești….”. Un alt moment pe care l-a rememorat a fost acela cînd, după război a început să circule o carte numită „Venirea lui Antichrist”. „Tata mi-a cumpărat două caiete, m-a așezat acolo, înăuntru, lîngă mașina de cusut marca „Singer” și mi-a dat să copii cartea cu Antihrist. Era un volum care circula cu multă repeziciune între toți oamenii. Se spune că Antihrist, care acum crește, va veni și va domni trei ani și șase luni. El stă pe călare pe un butoi, semnul că acolo sînt toate bogățiile lumii. Dacă lumea va rezista, nu-și va pune pecetea. Toate comorile sînt la el, și va fi foamete mare, iar el va zice: «Dacă vă puneți pecetea 666 pe frunte și pe mîna dreaptă, mîna cu care faceți cruce, vă dau bogăție, dacă nu, pieriți» Are să fie și un păstor bun care va avea un negel la piciorul drept. După aceasta va veni judecata de apoi! Țapul de la apus se va ridica împotriva Berbecului de la răsărit. Era o carte fără autor, pe care, îmi amintesc, tata o citea la lampă cu deosebit interes”, ne-a mai spus Octavian Voicu.
E posibil să existe viață și pe planete
La Viforeni sau la Bacău, în tumultul evenimentelor culturale sau între oamenii pămîntului, poetul Octavian Voicu trăiește cu aceeași intensitate. Nu plînge și nu regretă marea plecare. „Nu am sentimentul că locuiesc la Bacău sau la Viforeni, ci pe planeta Pămînt. Am acest sentiment că locuiesc pe pămînt. Iar aici, fiecare loc este important. Este un sentiment care domină că te-ai născut pe pămînt și care reprezintă o formă de manifestare a spritului. Personal, m-am raportat mult la locul în care m-am născut”, ne-a mai spus Octavian Voicu. De altfel, bun cunoscător al trecutului și al celor sfinte, om cu orizonturi largi, poetul crede că, în iubirea Sa infinită, Dumnezeu ar mai fi putut crea viață și pe alte plante. „E posibil să existe mai existe viață în univers. Dumnezeu e un creator permanent”.
Iubesc lumina sub care sîntem și omul
Întrebat ce iubește mai mult pe acest pămînt, Octavian Voicu a zîmbit generos. „Lumina sub care sîntem și omul ca atare. Omul este creat de Dumnezeu.” Cît privește teoria evoluționistă, a omului evoluat din maimuță, poetul a răspuns precum Nicolae Steihardt. „Fiecare poate să creadă orice dorește în această privință. Dar cu asta ne verificăm starea de spirit”, ne-a zis el. Din fiecare frază rostită cu greutatea unui Prometeu înlănțuit căruia un vultur neiertător îi roade clipă de clipă ficatul, reapare problematica iubirii, rămasă esențială în gîndurile poetului și în decalogul spiritului său. Un spirit liber, care continuă să înalțe mintea la devenirea întru ființă. O ființă creștină. „A iubi pe semenul tău înseamnă să descoperi cea mai puternică existență. Am descoperit că aș avea puterea de a vorbi cu semenul meu. M-a interesat să fiu solidar cu semenul meu. M-a interesat să fiu solidar. Cel mai mare miracol este legat de universitalitatea ființei. Nu iubesc izolarea, singurătatea. Am însă nevoie de ea. Credința în Dumnezeu și starea religioaseă îl fac pe om responsabil. Și valoarea vieții se întemeiează pe ceea ce dă omului măreție”, a mai zis el.
Poetul și politica
Vrem, nu vrem, cu toții facem politică. Și, dincolo de seninătatea sa, Octavian Voicu este convins că nu se poate fără politică, că aceasta nu poate fi evitată de nici un locuitor al cetății. „Oricum facem politică. Aceasta înseamnă să alegem forme și idei după care să conduci un popor. Politicul este o formă de afirmare a unor stări de spirit a omului. A învăța să ne conducem înseamnă înțelegerea existenței unui popor”, ne-a spus el.
Regretele poetului
„N-am avut puterea să fac întotdeauna fapta cea bună”.
Discuția cu poetul băcăuan a fost lungă. Pentru cei care-l cunosc, se știe că e greu de redat în cuvinte scrise. L-am lăsat pe în Viforenii natali, cu pumnii strînși, încordați, pregătiți parcă pentru o nouă bătălie. În fond, așa cum ne-a spus, „după boala prin care a trecut a simțit că a renăscut a doua oară”. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns