Veselul Alecsandri, înamorat
Eugen ȘENDREA
La 21 iulie 1821, la Bacău, în casa care încă mai este „în picioare” vedea lumina zilei Vasile Alecsandri. Peste ani, însă, va declara, așa cum era spiritul vremii, că nașterea sa a avut loc într-o căsuță păzită de patru slugi înarmate pînă-n dinți, undeva spre codrii seculari, de nepătruns a Bacăului. Vasile Alecsandri a avut o copilărie fericită petrecută, mai ales la Mircești. Anii însă trec. Vasilică este trimis în 1834 la Paris cu diligența la învățătură. În timp ce își pregătea bacalaureatul, ca orice adolescent, are primul său sentiment de iubire. Cine era cea care-l tulburase? Nepoata unui general „care locuia ca și mine pe strada Notre-Dame des Champs, în fundul unei imense grădini”. Și, cam atît. În 1839 se întoarce acasă. Trecerea se face prin Italia, unde, la Florența, o cunoscu pe Giuseppina „buchetieră”. Lasă totul baltă căci nu cunoștea „din limba lui Dante decît strictul necesar pentru a cere macaroane”. De aici, direcția Viena, unde dă peste „un Fraulein”, căreia îi scrie versuri. Și ea? Îmi „rîde în nas ascultîndu-le”. Viața merge înainte. Alecsandri devine un nume. Intrarea în literatură e triumfală. Publică și e admirat. La Mânjine, în vizită la Costache Negri, o cunoscu pe Elena Negri, „sora acestuia”. Deși, liberă, Elena are probleme grave cu sănătatea, fiind tuberculoasă. ” A iubit-o?”, se întrabă G. Călinescu. „Ne îndoim”, dă verdictul el, pentru că „Alecsandri e un bun prieten cu tabieturi, nu un tip de amant fatal cu cearcăne de disperare în jurul ochilor” . Și totuși, Alecsandri scrie că „Iubesc și sînt iubit!”. Va fi nevoit, din nefericire, să verse „o lacrămioară” pentru Elena „pierdută în neagra veșnicie”. N-are noroc nici cu tînăra actriță Dridri. Alecsandri a cunoscut-o prin 1848, dar numai la trei ani după aceasta, ea se stinge la Paris. O va imortaliza în versurile:
” Era grațioasă
Tînără, frumoasă,
Vie Pariziană cu mii de-ncîntări,
Mica ta guriță,
Ca o garofiță,
Purta o comoară de dulci sărutări”.
Ajuns „cam tomnatic”, întrebat direct, sau indirect de ce nu se însoară, Alecsandri își caută „jumătatea”. Aude că la Valea Glodului, în ținutul Sucevei, Anastasia Greceanu avea două fete de măritat: Calipsița și Aristița. Își pune „cilindrul” peste chelie și se aruncă în rădvan. Are emoții? Desigur. Tot drumul s-a gîndit în fel și chip la întîlnirea ce va urma: ” Sînt frumoase? Ori, urîte… Dacă-s prea urîte, ce fac? Să le dedic o poezie? Cum voi face să nu aleg pe una, dar fără să supăr pe cealaltă…”Nu s-a gîndit nici o clipă însă la atitudinea Anastasiei Greceanu, mama fetelor. Și iată rădvanul intrînd pe sub poarta conacului. Vizitiul strunește caii. Alecsandri coboară, își îndreaptă spatele, apucă bastonul în mîna dreaptă și pornește spre treptele de lemn, unde îl așteaptă Aristița și Calipsița. Salută ceremonios cele două fete, ridicînd pălăria și dezvelindu-și chelia. Prin lornion, mama urmărește scena. Stîmbă din nas. Alecsandri nu e ce le trebuie fetelor. „E cam mic de statură și pe deasupra și pleșuv” își zise ea. Ca urmare, îl întîmpină rece. Se așeză toți patru la masă. O slujnică îi servi cu șerbet și apă rece ca ghiața. Alecsandri încercă un dialog, cînd cu Aristița, cînd cu Calipsița. Sosește și fratele fetelor, Georges. Atmosfera e departe de a fi destinsă, cum ar fi sperat el. Georges, de la care spera să-l sprijine, mai rău îl încurcă. Pare un prostovan cu ifose. Fetele? Nici ele nu strălucesc. Sînt sclifosite, prețioase, doresc să fie ce nu sînt. „Veselul Alecsandri”, încearcă să spargă gheața cu cîteva glume. N-are nici o șansă. Nimeni nu zîmbește. Mai mult, Anastasia Greceanu, nu pare deloc încîntată de pețitor. Sosește și cafeaua. Aceeași atmosferă greoaie. Alecsandri simte că pierde teren. De fapt, a vorbit cam singur. În sfîrșit, protocolar, spune:
– O, e timpul să plec. La Iași sînt așteptat de o mulțime de treburi, care nu suportă amînare. Duduița Aristița și duduița Calipsița, a fost o onoare să vă cunosc. Speranțele mele se vor îndrepta în continuare spre minunatele dumneavoastră făpturi și credeți-mă că voi reveni la Valea Glodului. A fost o plăcere să-l cunosc și pe monseur Georges. Au revoir, madame Greceanu! Se urcă grăbit în rădvan și fluturînd o batistă de rămas bun. După ce trecu de gardul moșiei, Alecsandri răsuflă ușurat:
– Uf, cred că azi am avut cea mai proastă zi din viață. Urîtele astea se cred mai frumoase decît Afrodita, iar Georges ăsta e un adevărat Guliță. Capac la toate e, madame Greceanu, acră și insuportabilă, ca o chirițoaie…
Vizitiul rîdea cu gura pînă la urechi. Nici lui nu-i plăcuse familia Greceanu. Ajunse în Iași înfuriat. A doua zi luă pana de scris. Zîmbi, deodată, și se apucă să aștearnă pe hîrtie. „Două fete și-o neneacă”. Citind-o, prietenul său, Flechtenmacher, s-a amuzat grozav. Imediat a pus cupletele pe muzică. Succesul a fost imens. Alecsandri n-a crezut nici prin vis că va încînta publicul ieșean cu pățania lui de la Valea Glodului. I se cere „continuarea”. Teatrul ieșean e luat cu asalt la „Chirița în Iași”, „Chirița în provincie” și „Chirița în balon”. Alecsandri se răzbunase, iar Chirița a trecut în nemurire. Dar, el rămăsese tot burlac. Împlinise 55 de ani. Se va căsători în 1870, cu tînăra Paulina Lucasievici, 35 de ani, fostă hangiță. Iată povestea ei pe care a așternut-o pe hîrtie Radu Rosetti:
„Confortul vieții la Mircești, unde primea des vizitele numeroșilor prieteni și cunoscuți, era deosebit de îngrijit și de mare, grație silinților femeii de condițiune foarte umile din care întîmplarea o făcuse soția lui Vasile Alecsandri. Ținînd amănuntele acestei întîmplări de la o rudă aproape și intimă a poetului, le redăm aici: doamna Maria Gregoraș (Șăptesute), o vară primară a lui Alecsandri, mi-a povestit prin anii 1880-1890 ( dacă nu mă înșel), cum, întorcîndu-se, împreună cu Alecsandri, în anii 1858-1860, de la Mircești, unde petrecuse cîteva zile, la Iași, călătorii s-au oprit, la Târgu- Frumos, la vestitul rateș (han) ce-l ținea Navakovski, un fost bucătar a lui Petru Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meșter în arta culinară. După dejun, pe cînd se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri care hoinărise prin rateș, veni spre vară-sa care îl aștepta și-i zise pe franăuzește:
– Mario, Novakovski are aici o slujnică drăguță…. Tare îmi vine s-o fur cînd m-oi întoarce și s-o duc la Mircești. Doamna Gregoraș crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar, după cîteva luni, mergînd iar la Mircești văzu acolo pe o tînără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru-său îi zise că este acea pe care o văzuse la Târgu-Frumos, la Navakovski, pe care a adus-o ca să-i îngrijească de casă și de care este foarte mulțumit. Îi mai spuse că se numește Paulina, și este poloneză. Și Paulina nu numai că a rămas pînă la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născîndu-i după doi sau trei ani o fată, bucățică ruptă dintrînsul și, prin îngrijirea trebuințelor sale materiale, făcîndu-i-se indispensabilă, a luat-o de soție. Iar după ce a început să îmbătrînească, o lua cu dînsul în toate deplasările lui, astfel că fostei servitoare care altădată spăla scîndurile în rașetul lui Novakovski i-a fost dat să fie împreună cu bărbatul ei, musafir al regelui Carol și al reginei Elisabeta la Peleș și să facă parte din corpul diplomatic din Paris.
Lasă un răspuns