Eugen ȘENDREA
Al doilea băiat al domnitorului Mihail Sturza, Grigore, se dovedi de mic o mare speranță, cu mare sîrguință la învățătură și dacă „Dumneze îl ferește de rătăcirile cele mari, Grigore va fi un om în toată puterea cuvîntului”. Aici era problema: rătăcirile cele mari! El termină studiile universitare la Berlin în 1 aprilie 1840. În timp ce fratele său Dumitru „umbla după nălucile acele de principese gemene italiene sau poloneze, el, mai practic, umbla după femei în carne și oase”. În anul 1843 se afla la Paris. Împlinise 23 de ani „și deși se ținea și de carte, își lăsă inima într-o seară în buduarul unei femei frumoase și deștepte, care mult mai în vîrstă decît el, se pricepu să-i facă farmece ca pe vremuri vrăjitoarea Circe lui Ulise, rege al Itacei”. Noua „vrăjitorie” se chema „Gabrielle Anne de Cisterne de Courtiras” și era „măritată cu vicontele Poilow de Saint Mars și era născută la Poitiers în 1804. Avea deci 16 ani mai mult decît iubitul ei”. (Numele real al soțului era Eugene Jules de Poiloue, viconte de Saint Mars, și avea gradul de locotenent- colonel într-un regiment de cavalerie cu garnizoana în Nantes). Deși „vicontesă de Saint Mars, tot Parisul și toată Franța o cunoștea subnumele de Contesa Dash, pseudonimul ei literar. Căci femeia aceasta era autoarea unor romane foarte citite pe atunci. „Întîlnirile lor aveau loc în salonul principesei Massalasky, cunoscută sub pseudonimul Dora D’stria, nepoata lui Alexandru Ghica, voievodul Valahiei”. Contesei îi plăcu de beizadea Grigore. Lui i se mai spunea și Beizadea – Vițel, poreclă care i se dete din pricină că, înalt și voinic cum era, se apucase să vrea, ca Hercules, să țină un bou în spinare. Pentru a putea face această ispravă, el luă un vițel nou născut, purtînu-l în fiecare dimineață cîte un ceas- două pe umeri. Și astfel, vițelul crescînd, beizadea Grigore îl tot duse în spinare pînă se făcu aproape juncan… dar nu cu totul. Și d-aia i-a rămas numele de Beizadea-Vițel, că altfel i s-ar fi zis beizadea-bou”. Dar, „Grigore Sturza era dimpotrivă de-o inteligență remarcabilă, avea multă cultură, multă originalitate, multă neatîrnare de caracter”. În plus, era și fiul domnitorrului Mihail Stuirza. Legătura ei „cu beizadea Grigore, care făcea parte din cronica scandaloasă a Parisului cel de sub Louis Philippe, ținea de vreo șase luni cînd primi tînărul poruncă de la tatăl său să se întoarcă în Moldova”. Așa că, cu ea împreună în țară era cu neputință, el îi spuse totuși că o va chema în curînd la Iași, după ce va chibzui o cale cum s-o aducă fără s-o afle nimeni. Îi făgăduise, firește, că o va lua de nevastă”. Și iată ce s-a întîmplat. Gheorghe Sion, cronicarul acestei povestiri de dragoste, scria: „Rog pe beizadea Grigore să mă ierte de orice omisiune sau erori ce voi fi comis în narațiunea acestei nebunii a tinerețelor sale. Dar eu așa am apucat-o de la răposatul meu prieten Negruzzi”. La care, C. Gane răspunde: Beizadea Grigore, care era bătrîn cînd și-a publicat amintirile, o fi zîmbit și o fi iertat. Căci, în adevăr, lucrurile nu stăteau aidoma așa cum le povestea autorul. Căsătoria și asediul de la Perieni, da! Însă mai sînt altele de adăugat și de schimbat la începutul, și mai ales la sfîrșitul acestei narațiuni”.
Așadar, „pe la începutul lui 1845 (aprilie) ieșenii văzură pe beizadea Grigore plimbîndu-se toată ziua pe străzile capitalei cu un străin de vreo 35 de ani, înalt, voinic și elegant. Întrebat de unii și de alții cine este, beizadeaua răspundea că e un ofițer din marina franceză pe care-l cunoscuse la Paris. Lumea, doritoare de-a ști mai multe, cercetă pe servitorul acestui străin, de la care află că pe domnul marinar îl chema Vicontele de Bonnemain (Charles Antoine), că venea din Cernăuți și că se va întoarce în curînd acolo pentru a aduce la Iași o contesă franceză. Dar, pe la mijlocul lui aprilie acesta se înfățișează în sfîrșit la consulatul Franței pentru a-și viza pașaportul, din care se văzu că-l cheamă în adevăr Bonnemain, proprietar, născut în Reggio din părinți francezi, venind de la Paris și mergînd la Cernăuți. Că era ofițer de marină nu scria nicăier”. În timpul acesta, „între un chef la curtea domnească și altul la Serafim Babic, beizadea Grigore mărturisiri lui Vodă că-i rămăsese inimioara în Franța. Femeia, oh! zicea el, nu numai că e frumoasă și deșteaptă, dar e dintr-o familie care va face cinste neamului lor, dîndu-i a înțelege că în dosul numelui de Cisterne de Cantiras se tupilau toți Burbonii și Capetinii Franței”.
Zîmbind, „Vodă, îngăduitor și șiret, îi răspunse că n-are nimic împotrivă. Să mai aștepte puțin pentru a-și da el însuși seama dacă „iubirea lui este adevărată”, iar apoi, dacă așa va fi, va porni chiar el la Paris pentru a lua informații asupra viitoparei lui nurori. Nici Grigore însă nu era prost și tatălui său nu-i spuse nimic decît că ar dori dă plece undeva la țară, unde-și va petrece vremea citind, călărind, împușcînd gîștele și porcii țăranilor și purtînd un vițel în spinare”. La care „Vodă îi dete atunci moșia Perieni în arendă, pe care erau case mari, domnești, ocolită cu ziduri ca de cetate, grădini, curți și altele”. Ajuns la Perieni „fiul de domn, în apartamente splendid mobilate, ducea viață de anahoret excentric și de filozof somptuos. Ședea zile întregi cu capul între cărți, după ce diminețile făcea cîte o oră de gimnastică, iar cînd ieșea afară, încăleca pe cîte un cal sirep și pleca în fugă mare peste cîmpuri, trecînd dealuri și văi, sărind peste gîrle și ponoare și omorînd cu un bun pistol ce avea, aici o rîndunică, aici o turturică, aici o gîscă, o cîrtiță sau un porc, pe care le plătea de cinci ori mai mult decît făceau”. Așa dădea el impresia, însă lucru „foarte în ascuns, pentru a aduce fără știrea nimănui pe iubita lui în țară, a o lua de nevastă și a pune apoi pe tată-său în fața „faptului împlinit” și „la sfîrșitul lui aprilie, Charles Antoine de bonnemain se întoarse din Cernăuți cu Gabrielle Anne Cisternes, contesa Dash, dîndu-i-o plocon lui beizadea Grigore”.
Lasă un răspuns