Viața Anei Simionis pare desprinsă dintr-o carte de povești. Cea care avea să cunoască nebănuite măriri, s-a născut în satul Homorod, fiind șapte copii în familie. Dintre ei se desprinde Gheorghe. El dovedește, de mic, reale calități muzicale, devenind organist și pianist. Are noroc și-și perfecționează studiile la Viena, unde întîlnește și tineri din Muntenia, unde un pianist ca el va fi bine primit. Nu greșește și odată sosit în București este angajat ca profesor de pian pentru fiicele boierilor Slătineanu și Poienaru. Numele lui devine cunoscut. Este angajat ca profesor la Institutul de fete „Manolatti”, iar domnitorul Gheorghe Bibescu îl invită să pregătească diferite lucrări pentru pian pentru frumoasa sa soție, Maria Bibibescu. Aranjîndu-și cît de cît treburile în capitala Munteniei, el se gîndește și acasă, la Homorod, unde mai erau încă șase frați. Dintre ei, o alege pe Ana. De ce? Gheorghe reușise să obțină o bursă la Institutul „Manolatti” și se baza pe realele sale aptitudini muzicale. În plus, se descurca admirabil, cunoscînd cinci limbi străine. Fratele său nu se înșelase. Ana era o elevă model. Avea 17 ani. Evenimente deosebite se abat asupra Bucureștiului. Pompierii căpitanului Zăgănescu sînt înfrînți de o armată turcă la 13 septembrie, după ce aceștia au opus o rezistență ieșită din comun. Victorioase, trupele turcești se regrupează și în sunetul Tubulhanalei – muzica militară, în pas cadențat intră în oraș. În frunte, pe un falnic cal alb, cu mîna stîngă sprijinită pe mînerul sabiei, Omer Efendi Pașa. Are 42 de ani și este unul din cei mai cunoscuți generali turci. Puțini știu că de origine el nu era turc. Se născuse la 24 noiembrie 1806, la Plaski, districtul Ogulin, din Dalmația, din părinți croați și de religie greco-catolică, care i-au pus numele de Mihail. Tatăl său, Lattos, era locotenent de administrație într-un obscur regiment de grăniceri. Mihail urmează Școala de Ofițeri, apoi face studii de matematică și cele ale Școlii de poduri și șosele, apoi fiind contabil la un negustor turc. La 26 de ani devine educatorul fiului guvernatorului Husein Pașa din Vidin. Cu recomandarea acestuia funcționează ca profesor de caligrafie la Școala militară din Constantinopol. Prin intermediul unui prieten, Kazrev Pașa, Omer ajunge în anturajul Sultanului Mahmud al III-lea, care îl numește perceptor al prințului moștenitor, Abdul Medjid. Prietenia cu acesta îi va deschide mari și viitoare perspective. Din 1834 trecuse la islamism, Mihail Lattos devenind Omer Efendi. Se căsătorește, are o fetiță, dar la naștere soția îi moare. Dacă are ghinion în familie, în schimb deasupra carierei sale strălucea o stea mare. În 1839 este avansat colonel, chiar de noul sultan Abdul Medjid, prietenul său. Este trimis într-o campanie în Siria, unde Omar Pașa îl învinge pe nesupusul Ibrahim Pașa, fapt care îi aduce gradul de general. Trei ani mai tîrziu, în calitate de guvernator al Libanului, îneacă în sînge o răscoală a maroniților, iar peste alți trei ani, pe kurzii din Kurdistan. Acum, reușise să liniștească și evenimentele din Țara Românească. E gînditor și abătut cînd, în fața Institutului „Manolatti”, o elevă care alerga să vadă alaiul, se împiedică și scoase un țipăt. Speriat, calul cabră, gata să-l răstoarne pe Omer Pașa. Garda face cerc în jurul lui, de teama unui atentat. Profesoarele și elevele privesc cu spaimă scena. Și, de jos se ridică Ana Simionis, care calmă, aranjîndu-și rochia, privi nevinovată la încruntatul pașă și duse un deget la gură. Omer Pașa se lumină la față și zîmbi. Îi reținu și gestul, dar și ochii mari, albaștri, umbroși. Noul comandant al armatei de ocupație se acomodă imediat cu viața din București.
Marii boieri Polizu căutară să-l atragă pe Omer în cercurile lor. El era primul invitat la spectacolele festive și concertele de muzică cultă organizate la București. Într-o după-amiază de mai, Polizu îi ceru lui Gheorghe Simionis să susțină un recital de pian „cum nu s-a mai auzit” la București. „Nu uita, îl avertiză el, va veni însuși excelența sa, Omer Pașa”! Festivitatea avu loc chiar în incinta Palatului domnesc. Întreaga protipendadă era prezentă. Ana află și ea de recitalul de pian pe care urma să-l susțină fratele ei:
– Gheorghe, ia-mă și pe mine!
– Imposibil, dragă surioară. Intrarea se face numai pe bază de invitație. N-am de unde să-ți iau una.
Cînd ochii fetei se umplură de lacrimi, Gheorghe oftînd îi spuse:
– Bine, hai vino să văd ce pot face.
– El reuși s-o strecoare în interior, ascunzînd-o după faldureile grele ale unei draperii, chiar lîngă pian:
– Stai liniștită aici, avertiză el. Recitalul a fost de excepție, „Gheorghe Simionis cîntînd la pian cu mult patos o sonată de Bethowen”. Omer era încîntat și părea că plutește în acordurile pianului, dar ochiul său de militar observă draperia mișcîndu-se. Nu spuse nimc gărzilor și la terminarea piesei se ridică prefăcîndu-se că felicită pianistul, dar, dintr-o singură mișcare, scoate stiletul și se repede la draperie. Se oprește însă cu mîna ridicată, lăsînd-o apoi încet jos:
– Ce faci dumneata aici?
Ana, fără să se piardă în fața generalului, îl privi cu minunații săi ochi și zîmbi.
– Excelență, interveni Gheorghe Simionis, vă cer iertare. Este sora mea. Am adus-o să asiste, de aici, la concert, pentru că n-am putut să-i procur o invitație. Omer zîmbi și adăugă „ea este cea care a căzut cînd am intrat în București”. Întreaga asistență îI urmărea cu sufletul la gură. Ce măsuri va lua Pașa? Și, spre mirarea și surprinderea tuturor, Omer îi oferi brațul așezînd-o în jilțul din dreapta sa. Terminîndu-se concertul, Omer, curtenitor, o conduse pe Ana pînă la trăsură, unde înconjurată de ofițeri cu săbiile scoase pentru onor, o duseră acasă. Firește, întreg Bucureștiul numai despre acest fapt vorbea: ce se va întîmpla cu Cenușăreasa româncă? (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns