CATINCA „REA DE MUSCĂ”
Sîmbătă, 9 septembrie 1822, Ioniță Sandu Sturza primi de la Seraschir însemnele domniei Moldovei, și s-a îmbrăcat ” în cabanica și au pus cuca pe cap”. Părăsi Constantinopolul ajungînd pe 28 septembrie, la Frumoasa, lîngă Iași fiind întîmpinat de doamna Catrina „cu toate cucoanele ei” și toți boierii din Iași. După slujba de la biserică a urmat „sărutarea mîinei” și „nelipsita țeremonie a cafalei”. Apoi, „toți boierii și cucoanele zăbovindu-se la masă cu meterhane, muzică și lăutari, pînă seara tîrziu”. La ” ceasul 10 seara, liniștit, fără nici un alai, a pornit vodă cu domna și cu beizadele la Iași, de și-au luat reședința în scaun, la curtea domnească”. Dar „vodă cînd nu era la divan sau după alte treburi ale domniei, cum avea o clipă de răgaz se ducea la moșie, la Săucești în Bacău, să vadă de gospodărie și să cutreiere cîmpiile cu pușca în spinare, că era vînător pătimaș”.
Pe lîngă vînătoare, vodă avea și grija „să-și mărite, fără zestre, fetelele din casă. Astfel, pe Catrina „fata popei de la Săucești”, a măritat-o cu Romașcu, feciorul mazilului Vasile, căruia în loc să-i dea zestre, l-o făcut paharnic și sameș de Tutova”. Pe altă ” fată din curte, care era de la Trestiana, moșia doamnei, a măritat-o cu Dumitrachi Merișescu, pe care și pe acesta l-o făcut paharnic și sameș de Nemț. Era un fel de a scăpa de înzestrarea fetelor din casă…
La curtea domnească de la Săucești se mai afla și „o cămărășiță văduvă”, care avea o fată, „Catinca, destul de rea de muscă”. Doamna „voia să scape de ea”. Trebuia măritată. Cu cine? Această Catincă nu împlinise nici 18 primăveri, dar vestea despre aventurile ei trecuse dincolo de hotarele Săuceștilor. Nu era o frumusețe. Era mărunțică ca statură, cu un nas mic și cîrn. Ochii verzi aveau „ceva lăuntric” care te fermecau. Pur și simplu, bărbaților li se aprindeau călcîiele după ea. Dar, nici ea nu refuza avansurile. Ajunsese să schimbe amanții „ca pe bastiste”. Ea credea că n-o știe nimeni. Există, însă, secrete? Firește, bărbații se lăudau. Se lăudau și cei care n-avuseseră treabă cu ea. Mamă-sa, ce să facă? Ofta din rărunchi și tăcea. Într-o zi își luă inima în dinți și se duse la Catrina doamna, rugînd-o să-i mărite fata. Doamna, care „știa cum stau lucrurile”, o asigură de tot sprijinul ei și de atunci nu avu astîmpăr pînă nu-i găsi un bărbat potrivit cu dînsa, pe Alecu Nacu”.
Alecu Nacu? „Un vestit don Juan al Iașului”, un bun scriitor, dar și un bun crăișor”. Se consultă cu Vodă.
– Ce părere ai? Hai s-o dăm pe Catrina lui Nacu. Îi liniștim pe amîndoi dintr-un foc!
Domnul stătu o clipă și încuviință:
-Bine. Vezi să potrivești lucrurile…
Sub un pretext oarecare, Alecu Nacu fu chemat la Săucești. Planul fu bine ticluit de însuși Catrina doamna. Așa se face că într-o zi de septembrie, după Sfînta Marie Mică, Alecu Nacu sosi la Săucești. Domnul și doamna se aflau tocmai la caifetul mesei. Se aflau la aceeași masă, cu natul său, Constantin Aslan și soția sa Eufrosina, o altă rudă, Ilie Gherghel, căruia „îi plăcea să se poarte în haine arnăuțești” și între cîteva boieroaice, Catrina fata cămărășiței. Fata fusese prevenită și pregătită. Fusese dată în grija „bătrînei și mult vestitei Ilderița, cea care era meștera fără pereche a alifiilor și dresurilor de obraz”.
N-arăta rău deloc, ba chiar putea să îndomoaie și cea mai dură inimă de piatră. Și iată-l pe Alecu introdus la masa domnească. I se aduce un lighean turcesc și un săpun mic de mosc. Dintr-un ibric i se toarnă de către un fecior apă, apoi i se întinde un ștergar de borangic:
– Arhon, boiere Nacu, cum o mai duci?
-Prea bine, Măria Ta. După vremuri.
-M-am gîndit, cu doamna mea, că n-ar fi rău să-ți pui pirostriile pe cap. Uite, ai aici o fată bună, pe măsura-ți…
Alecu Nacu, ce să facă? Parcă te poți opune lui Vodă… Se uită la Catrina. Aceasta, rușinoasă ca toate fetele de măritat, plecă ochii. De la întîlnirea oficială, au urmat cele cu sau fără știrea doamnei. În trei săptămîni, nunta era gata. A participat domnul îmbrăcat în cabaniță avînd pe cap un giugiuman cu funde de postav alb, doamna Catrina într-o rochie de marțelin, avînd pe umeri un șal scump, iar la brîu două paftele din aur cu pietre scumpe. Catrina, mireasa, avea pe cap un turban de tulpan, rochie de poplină, „mîneci cu bufanuri și ciupag scurt”.
Mirele, Alecu Nacu, era îmbrăcat după moda de la Paris. O ceată de boieri mai bătrîni „cu ciucșiri roșii cu meși, papuci sau cizme galbene de meșină, din acele cu botul ascuțit, întors în sus și fără toc”, sau tineri însoțiți de „cuconițe și duduce”, le făcură urări tinerilor căsătoriți.
Urcară în rădvan, Catrina și Alecu plecară spre Iași. În dreptul ei călărea chipeșul vornic de aprozi, Constantin Aslan. O ușoară ocheadă cu înțelesuri și un zîmbet l-au făcut pe bietul Costică să se înroșească ca o fată mare și-l „zdruncină la suflet”. După trei ceasuri făcîndu-se de înserat, micul alai poposi la curtea boierului Safta. Aici vor rămîne peste noapte și vor fi schimbați caii. Un bun prilej pentru o plimbare înainte de masă a Catrinei. Prefăcuta Catrina ceru permisiunea soțului s-o însoțească prin crîng, vornicul Aslan. Alecu, ocupat cu găzduirea, făcu doar un semn cu mîna că-i de acord. Nici n-apucară să se afunde printre copaci că pe jos se rostogoliră chivara lui Costică și sabia. Restul…
Începu o viață grea pentru Alecu Nacu, fost ” bun crăișor”, care va dura doar doi ani de zile, care de care mai amare…(Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns