„Joia Verde” – o tradiție diluată

Parcurgem drumul ce leagă Corbasca de satul Bacioi fără nici o problemă. Pietruit, acesta e suprinzător de bun și ne permite, pe alocuri, să „prindem” și ceva viteză. Îmi spun în gînd că primarul de Corbasca e gospodar și încerc să nu bag în seama căldura ce își face din plin simțită prezența. Doi măgăruși înceracă să se apere de vipie ascunzîndu-se într-un șanț mai adînc. În rest, nici țipenie. Curios, îmi zic, în timp ce ne apropiem de Bacioi. E prima zi de joi după Paștele ortodox și rromii din sat aniversează, prin tradiție, Joia Verde. Sau „Paștele țiganilor”. Atmosfera de sărbătoare se face însă simțită de abia în „buricul” satului. În jurul orei 15.00, vreo cîteva zeci de rromi încercau să se bucure de cele niscaiva „ace, brice și carice” puse la vînzare pe două tarabe și tot atîtea capote de mașini. „Sărbătoarea propriu-zisă începe după ora 16,00. Dimineață, fiecare s-a dus pe la rude. Diseară va avea loc și o serbare pentru tineri. Cît despre fanfară, am înțeles că acum sînt la un mort”, ne explică agentul șef Mihai Rotariu, șeful de post din Corbasca, care, alături de alți doi colegi și trei jandarmi, au venit la Bacioi pentru a preveni orice scandal. Ultima dată cînd oamenii legii au avut serios de lucru a fost chiar anul trecut, cînd, povestește agentul șef Rotariu, „cîțiva rromi s-au luat la bătaie, unul dintre ei fiind tăiat cu o sabie”.

Dincolo de dispute, rămîne tradiția. Una care, o recunoaște toată lumea, se diluează pe an ce trece. „Pe vremuri, la Bacioi veneau oameni din toate comunele învecinate. Cele vreo zece fanfare din sat cîntau de dimineață pînă seara, în timp ce oamenii dansau și distrau în iarmarocul care era nelipsit. Acum, din fanfarele care făceau faima Bacioiului au mai rămas vreo trei sau patru. Săracia i-a alungat pe oameni în toate zările”, spune cu nostalgie primarul Iorgu Pușcașu. „Tinerii nu mai dansează ziua”, încearcă o explicație Valentin Năstase, liderul rromilor din sat, însă nu ezită să susțină sus și tare că, la o adică, s-ar putea aduna oricînd cel puțin șapte – opt fanfare. Adică atunci cînd e vorba de bani. Cu sau fără bani, rromii din Bacioi știu că „Joia Verde” e sărbătoarea lor și vor să se distreze. Colbul din fața școlii nu mai sare de doi metri sub papucii dansatorilor de hore, fanfara „lucrează” în schimbul doi sau chiar trei, însă ideea a rămas. Alterată de kitch-uri ce se vor moderne, sărbătoarea există încă și trebuie întîmpinată ca atare, chiar dacă „amestecul” de băutură și căldură te face să vorbești singur sau să ceri socoteală nevestii, în mijlocul uliței, de ce a făcut nu știu ce cu cîteva țoale vechi.

Ceasul bătea spre ora 16.00 și fanfara încă nu-și făcuse apariția. A venit însă, Paustin Bălan, președintele Partidei Rromilor, dar și cîteva mașini „bengoase” cu număr de Suceava, Vrancea sau Galați. Am plecat din Bacioi cu amintirea fanfarei care, cu numai doi ani în urmă, făcea, ziua în amiaza mare, să-ți crească simțitor viteza sîngelui. Acum, acest lucru se putea întîmpla doar dacă te uitai mai atent la țigăncușele oacheșe, care, ferchezuite de mama focului, începeau să ia drumul Bacioiului.

Ce este Joia Verde

Rromii din satele Moldovei și ale Bucovinei au sărbătorit, în prima joi de după Paștele ortodox, „Joia Verde” sau „Paștele romilor”, un obicei care datează de cîteva zeci de ani. Este în primul rînd sărbătoarea rromilor lăutari, un obicei cu numeroase conotații religioase. Există opinii diferite chiar și în rîndul rromilor privind semnificația acestei zile. O parte dintre ei susțin că această zi este de fapt Paștele rromilor. O altă categorie consideră că această opinie este greșită, întrucît ei, rromiii, sărbătoresc Paștele așa cum se cuvine, odată cu ceilalți ortodocși. Acest obicei se pare că s-a născut întîi de toate din considerente practice. „Pentru că lăutarii erau plecați în zilele de Paște să cînte la horile și petrecerile românilor, aceștia n-aveau cum să sărbatorească împreună cu familiile lor bucuria Paștelui. Așa s-a născut Joia Verde, prima joi de după Paștele ortodox”, ne spune Ion Barbu, din satul Radoaia, comuna Răcăciuni, un sat cu tradiție în păstrarea acestei zile.

Am încercat să aflăm și cum s-a ajuns la denumirea de „Joia verde”, lucru destul de greu, deoarece sînt tot mai puțini cei ce-și amintesc acest lucru. De exemplu, unii spun că, în acea zi, copiii de rromi se îmbrăcau în frunze verzi de copac și jucau un dans sau un joc specific. Acum, însă, acest obicei s-a pierdut. Alții spun că au numit-o „verde” pentru că verdele înseamnă speranța, un nou început și, să nu uităm, obiceiul e unul de primăvara. În trecut veneau la sărbătorirea acestei zile tot felul de comercianți cu dulciuri și cu înghețată, iar copiii și nu numai ei puteau să se dea în leagane. Venea, de asemenea, circul.

Alături de localnici și rromi din alte localități, veneau să sărbătorească și români din satele învecinate. Timpul a diluat tradiția, dar „paștele țiganilor” atrage încă multe lume. Carmen Călin, de 34 de ani, din Răcăciuni, mamă a doi copii, ne-a declarat: „M-am măritat și stau în alt sat, unde nu se ține această zi. Dar în fiecare an fac tot posibilul să vin la mama acasă. Este cea mai mare sărbătoare a noastră, n-aș putea să lipsesc. Acum ne adunăm frații și surorile, fiecare de pe unde sîntem plecați, venim acasă să ne bucurăm împreună. Ne simțim minunat”.

Rromii participă la biserică la oficierea slujbei de Înviere, însă abia în prima joi de după Paște se reunesc și petrec după tradiția lor. În „Joia Verde”, romii din Rădoaia s-au gătit și au participat, de la amiază și pînă s-a întunecat, la horă, apoi s-au distrat la balul care ține pînă la ziuă. În această zi, nimeni nu se ceartă, cel puțin teoretic, și există obiceiul ca tinerii satului să-și cunoască alesele inimii și să se pună bazele unor căsătorii. După o zi de voie bună, rromii continuă Joia Verde cu o altă sărbătoare de suflet a lor, numita „Paștele blajinilor” sau „Izvorul tămăduirii”, cum e cunoscută de ortodocși. În această zi, toți rromi ies să-și pomenească morții, aprind lumînări și, specific lor, intonează cîntece de jale în amintirea celor pierduți, chiar la mormintele acestora. (Eduard CUCU, Florin CRĂCIUN)