Jurnal despre Bacovia (15)

Constantin CĂLIN

* „Ateneu”-l a avut numeroase inițiative privind comentarea lui Bacovia. N-are rost să fiu modest: cît am fost redactor, majoritatea eu le-am pornit, lucru care se reflectă în corespondența cu colaboratorii. Bacovia a fost, așadar, pentru mine, nu numai o temă de cercetare, ci și o sarcină de serviciu. Paradoxal, aceasta m-a făcut să-mi stimulez „concurenții”, nicidecum să-i blochez, să fiu invidios pe contribuțiile lor. Am considerat mereu că, oricît te-ai devota unui subiect, nu deții monopolul asupra lui. Bacovia nu constituie o exclusivitate a băcăuanilor, chiar dacă aceștia au datorii mai mari față de el decît alții. Poetul e pentru oricine vrea să-l citească și să-l studieze. Un băcăuan nu e mai abilitat decît – să zic – un clujean, un timișorean sau ieșean – să-l înțeleagă pe Bacovia. Un băcăuan nu e cu necesitate un „bacovian”, cum adesea se spune sau se crede. în cazul invers ar exista batalioane de „bacovieni”! Am fost contrariat ori de cîte ori am citit despre „sesiuni Bacovia”, organizate heirupist, după modelul brigăzilor de la Salva – Vișeu și Bumbești – Livezeni, cu cîte 30 – 40 de participanți ridicați din bătătură. Viața și opera lui Bacovia (ca de altminteri și a altor scriitori importanți) nu sînt obiecte de studiu la comandă. Priza la ele nu se face bătînd din palme, de azi pe mîine: sînt necesare anumite afinități, un simț special, rafinat de experiențele de viață.
Față de cei din alte părți ale țării, băcăuanul are totuși avantajul unui număr mai mare de ocazii de a se gîndi la Bacovia. Trebuie doar să-și amintească din cînd în cînd această frază a lui Grigore Tăbăcaru: „Catedrala din poezia lui poate fi orice catedrală; ea este însă catedrala Sf. Neculai din Bacău; grădina este grădina publică a orașului, codrii sînt de la Hemeiuși din zare; abatorul e cel de pe malul Bistriței, pînă și ploaia și toamnele sînt ale Bacăului”. Deși presupun un lung șir de nuanțări, afirmațiile acestea sînt încă valabile. Apoi, mai e și Casa Bacovia. Dar toate împreună nu pot fi decît un stimulent pentru reînnodarea lecturii. Restul nu mai are legături sensibile cu natura locului, ci cu natura proprie.

* O scurtă pledoarie pentru cultură din ziarul local „Moldova” (1, nr. 11, 25 iulie 1937, p. 1) se încheia cu aceste fraze: „A murit Marconi. După el au rămas atîtea invenții frumoase, cum și o moștenire de cîteva miliarde (de) lei. Ce va lăuda posteritatea și ce vor învăța copiii noștri: invențiile lui Marconi, sau rostul bogățiilor lui?” Am deschis mai multe dicționare, ca să verific dacă răspunsul sugerat chiar prin întrebare de autor (cineva care semna Ștefan Mohor) e întrutotul corect. în „Personalități ale științei” (1977), articolul despre Guglielmo Marconi (1874 – 1937) prezintă, cum era și firesc, moștenirea științifică a acestuia și nu pomenește deloc de cea financiară: „Realizări în domeniul telegrafiei fără fir. A brevetat invenția telegrafului fără fir (1896). Considerat inventatorul radioului. A realizat prima transmisie radio-telegrafică peste Oceanul Atlantic (1901). A utilizat, primul, în forma existentă și astăzi antena de emisie și a găsit metode pentru mărirea directivității. A studiat radiocomunicațiile pe unde scurte și ultrascurte, antenele de emisie și aparatura aferentă”. Nepoții editorialistului „Moldovei” învață, de asemenea, că Marconi „a realizat primul sistem de telecomunicații pe unde ultrascurte”, că e „realizatorul uneia dintre primele experiențe de telecomandă prin unde radioelectrice”, că are „lucrări de pionierat în radiolocație și radionavigație”, în fine, că a obținut „Premiul Nobel pentru fizică (în) 1908”. Nici un lexicon, din cele consultate de mine, nu se referă la „bogățiile” lui. Și, cred, nici un profesor nu le vorbește elevilor de ele, cum nu ne-au vorbit nici nouă. Chiar fabuloase, „bogățiile” se uită repede. După primele fructificări, cînd încă se mai discută în jurul lor, timpul le „îngroapă”, le acoperă cu secrete care nu mai interesează decît pe experți. în schimb, opera rămîne. Către o concluzie similară m-a dus și un alt exemplu găsit în colecția aceleiași gazete: Mircea Cancicov. Ministru de finanțe în două guverne, ministru adinterim la justiție și ministru al economiei, pentru scurte perioade, acesta a pompat sume mari de bani în județul și orașul Bacău, de care era legat sentimental și politic. O notă publicată în numărul din 3 iulie 1938 (p. 6) relata că, întors de la Balcic, unde își refăcuse sănătatea, el l-a primit pe prefect, căruia i-a comunicat că acordă subvenții pentru repararea bisericii din Borzești și ridicarea unei noi școli acolo (800 000 lei), pentru lucrările de canalizare a Școlii de Ofițeri de Rezervă (500 000), pentru mutarea stadionului (120 000), pentru repararea sediului garnizoanei (40 000), pentru șoselele județene, drumurile comunale și poduri (3 450 000). „Și ceea ce l-a preocupat mai mult – se spune – a fost situația populației sinistrate de la Onești, Rîpile (azi Livezi – n.m.) și Borzești, care a avut de suferit de pe urma grindinei. S-au acordat însemnate ajutoare pentru această regiune: mari cantități de porumb pentru semănat și porumb pentru hrană”. Băcăuanii din acea epocă, intelectuali și oameni simpli, aveau pentru Mircea Cancicov un adevărat cult, cei cu condei înfățișîndu-l în termeni ditirambici: „cel mai ales fiu”, „un far luminos”, „un luceafăr al țării” etc. Rareori vreunul dintre ei se gîndea atunci la Bacovia. între timp, lucru la care, desigur, au contribuit și evenimentele postbelice, legenda marelui financiar și a ministrului generos (fost și membru corespondent al Academiei) s-a estompat, în ciuda „colivelor” care i se fac de unii liberali și de o anumită fundație, iar cea a poetului (a omului cu opera, fără bogății) a supraviețuit și a devenit din ce în ce mai pregnantă. abile. Apoi, mai e și Casa Bacovia.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!