JURNALUL UNUI OUTSIDER

Paradoxul esteticului

Ioan NEACȘU

Așa cum se spune în Crez, Dumnezeu este „Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.” Cele văzute sînt în jurul nostru, le înțelegem mai mult sau mai puțin, cu știința pe care o dobîndim fiecare, mai ales cu „știința vieții”, ne ciocnim în fiecare clipă de ele, unele ne plac, altele nu, unele ne sînt de ajutor, altele ne fac viața amară, în sfîrșit, asta este lumea în care trăim.
Dar cealaltă? Cum o fi lumea „celor nevăzute”? Oamenii au încercat tot timpul să ajungă „dincolo” prin metode oculte, prin vrăji sau sisteme esoterice accesibile doar cîtorva inițiați. Biserica a condamnat totdeauna asemenea practici luciferice, izvorîte din m1ndrie. Nu i-a mai rămas omului decît să găsească un mijloc prin care, cu cele cinci simțuri ale lui, să găsească o cale de acces spre cele nevăzute. „Vreau să te pipăi și să urlu: este!” strigă, dramatic, psalmistul arghezian. A inventat astfel arta, care face „Duhul Sfînt sensibil”, cum spune Ion Barbu. Dimensiunea estetică a artei stă tocmai în capacitatea acesteia de a permite accesul spre lumea celor nevăzute. O fi bine, o fi rău? Sfinții părinți ne avertizează în legătură cu faptul că în lumea de care vorbim sînt și îngeri, sînt și demoni, iar pentru om este aproape imposibilă discernerea. Lumea fascinantă a lui Mircea Cărtărescu, de exemplu, este angelică, sau demonică? Dar muzica lui Liviu Dănceanu? Nu cumva multe dintre capodoperele artei din totdeauna sînt „scrise cu mîna stîngă”, vorba lui Arghezi? (Stînga este și în artă, cum este și în politică, demonică!) Paradoxul estetic al artei stă tocmai în faptul că reușește, cu ajutorul obiectului estetic aparținînd lumii celei văzute, să ne ajute să „vedem” lumea cea nevăzută: opera de artă este un model aparent al realității văzute, dar în fapt este modelul realității nevăzute, dacă știm să-l citim.
Foarte puțini artiști reușesc să facă sensibilă pentru public lumea celor nevăzute. Așa cum am arătat, este chiar periculos. Cele mai multe opere de artă exprimă psihologicul, socialul, politicul. Există telenovelele, manelele, poeziile lui Adrian Păunescu. Multe sînt foarte bine făcute, denotă mult talent, au succes, ele comunică lumii ceea ce vrea chiar ea să vadă: sînt niște oglinzi. Chiar arta religioasă, cînd devine kitsch, deci cînd se abate de la canoane, poate trimite spre emoțional, ratînd astfel bucuria întîlnirii cu Dumnezeu.
Arta estetică (nu-i un pleonasm!) este o „patimă cerească” așa cum spune Tudor Arghezi printr-un celebru oximoron, adică exprimă, paradoxal, prin sunete, forme, culori, cuvinte, prin obiecte artistice, deci, care aparțin lumii văzute, lumea nevăzută spre care cu toții tînjim. Ž§t§§Ž§0g Ş Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!