Jurnalul unui outsider

Clasa muncitoare merge în paradis

Ioan NEACȘU

Ieri a fost Unu Mai. Muncitoresc. A trecut mai mult de un secol de cînd clasa muncitoare, prin ample demonstrații desfășurate sub steaguri roșii, își arată forța și mîndria, își clamează revendicările, se adună în organizații sindicale pentru a lupta cu toată lumea în numele unui egalitarism absurd. Idealurile sociale și politice formulate la 1848 de Karl Marx și Friederich Engels în Manifestul Partidului Comunist au dus la cele mai groaznice crime din istorie. Țările în care buna înțelegere între patron și muncitor, așa cum a fost ea lăsată de la Dumnezeu, a fost înlocuită cu lupta și mîndria, demonice prin definiție, au ajuns în pragul celui de-al treilea mileniu sărace și învrăjbite. Au luptat luptă deșartă, au vînat țintă nebună, cum spune Poetul. Oamenii nu sînt egali de la natură, ideea egalitarismului nu face decît să producă nemulțumiri. Împărțirea oamenilor în săraci și bogați este de asemenea criminală, atunci cînd are la bază hoția, vorba lui Marx. Ideală este buna înțelegere între muncitor și patron, care să nu dea impresia nimănui că unul este furat de celălalt. După falimentul comunismului, exact la două sute de ani de la revoluția franceză care lansa sloganul ipocrit „libertate, egalitate, fraternitate”, muncitorii adunați în sindicate trebuie să trateze cu patronatul un preț echitabil pentru munca lor.
Din păcate, la noi sindicatele sînt departe de cele inițiate de I.C. Frimu și Ștefan Gheorghiu. Sindicatele cele mai zgomotoase sînt cele din instituțiile de stat, cînd de fapt sindicatele ar trebui să aibă un dialog continuu și eficient cu patronatul. Este aburd ca profesorii, de exemplu, să fie organizați în sindicate. Ei nu-s „clasă muncitoare”. În același timp, mii de muncitori sînt plătiți cu salarii de mizerie de patroni care îi amenință că aduc forță de muncă din China dacă nu-s mulțumiți, mii de muncitori de la Rafo blochează șoselele, ca și cum șoferii sînt de vină că rafinorii n-au mai primit salariul din februarie, dar privesc cu respect vilele pe care și le ridică directorii sau chiar unii lideri de sindicat. Faptul că, fiind moștenite de la statul comunist, sindicatele sînt încă percepute ca „de stat” permite politizarea lor. În loc să trateze cu patronatul condițiile în care muncitorii își vînd forța de muncă, ele fac politică sau produc oameni politici de speța lui Miron Mitrea.
Dar ce să mergem la București, avem și noi faliții noștri, vorba lui Caragiale! Cum reprezintă domnul Huluță clasa muncitoare, cînd este și consilier județean, ba am auzit că este și președintele consiliului de administrație al Spitalului. Îmi amintesc că în primul meu an de învățămînt, într-un sat de la capătul lumii, am avut surpriza să văd că participă la consiliul profesoral președintele Sfatului popular, care era un tractorist din sat. A luat cuvîntul și a început să dea „indicații” încruntat și amenințător, cum era obiceiul în anii ’50. Mi-i imaginez pe doctorii din spitalul băcăuan cu cîtă emoție ascultă indicațiile prețioase ale președintelui consiliului de administrație, care se bagă unde nu se pricepe, în loc să vadă ce se întîmplă la Rafo și să-și dea demisia dacă nu-i poate reprezenta pe muncitori eficient în dialogul cu patronatul, atît de greu de definit în cazul de la Onești.
Îsăși clasa muncitoare a suferit în ultimii ani o degradare îngrijorătoare. A dispărut elita meseriașilor, prăbușirea industriei a făcut ca muncitori de înaltă calificare să-și caute norocul pe alte meleaguri. Constructorii cei mai buni construiesc în Spania, în Germania sau în Israel, muncitorii noștri pleacă în Anglia sau Italia. Înainte de război, familiile mai avute angajau „nemțoaică” să aibă grijă de copii. Acum românii pleacă să-i servească pe nemți, sau pe italieni, la ei acasă. După intrarea în Uniunea Europeană vom ajunge la a treia fază: vor veni nemții sau italienii și vor cumpăra proprietăți în România, iar românii îi vor sluji fără să se mai deplaseze prin Europa! Această perspectivă nu îngrijorează pe nimeni; dimpotrivă, este privită cu entuziasm.
Clasa muncitoare nu-și mai demonstrează forța în lungi manifestații sub steagul roșu. A rămas, din Unu Mai Muncitoresc, doar chermeza, degradată și ea la un grătar cu mici în loc de fripturi și bere în loc de vin pelin. Prea mare pagubă nu-i ! Mai bine să ne amintim că pentru români prima zi a lunii florilor se numește Armindeni, iar Eminescu scria așa: „Azi e zi întîi de mai,/ Azi e ziua de Armindeni;/ Eu te cat drăguța mea,/ Eu te caut pretutindeni.// Eu te cer de la izvor,/ De la codrul cel de brazi,/ De la vîntul ce lovi/ Bălsămînd al meu obraz”… Poetul. Oamenii nu sînt egali de la

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!