Karaoke, locul unde și afonii se cred vedete în ale muzicii

Dacă e sfîrșit de săptămînă, este obligatoriu și distracție. Ofertele din Bacău nu sînt deloc generoase, dar din puținul existent se poate, slavă Domnului, un bar de Karaoke. Un loc micuț, intim, în care toți amatorii de distracție pot fredona refrene ale unor cîntece arhicunoscute. Locurile sînt limitate, așa că dacă vrei să ai parte de distracție trebuie să îți rezervi masa din timp.
Spectacolul are loc vineri și sîmbătă. E vineri și e clar că nu pot pierde ocazia. âmi sun prietenii și rezervăm locurile. Nimeni nu refuză oferta, pentru că sîntem încercați în ale muzicii. Pentru spectacol nu trebuie pregătire prealabilă. Aici nimeni nu se uită la tine, nu analizează cum ești îmbrăcat, coafat sau machiat. Toți cei care ajung aici știu că au venit să se distreze. Programul începe după zece seara, așa că la 22.30 ne întîlnim la bar. Muzica se aude de afară, dar nu atît de tare cît să îi deranjeze pe cei care stau în zonă.
Intru în bar. La parter, lume multă. Toți ochii sînt ațintiți pe monitorul pe care se scurg versurile. Mă îndrept spre etaj, unde este masa noastră rezervată. Aici ajunge numai lumea bună. Bătaia pe locurile situate lîngă monitor este acerbă. Cum ai intrat, îți dai seamă că ești în altă lume. în primul rînd, nu te izbești de „colorați”, copii sau persoane de proastă calitate. Trierea este naturală, iar muzica contribuie din plin în alegerea și fidelizarea clienților. Frustrările, problemele adunate într-o săptămînă, munca, certurile de acasă, toate sînt uitate într-o clipă. Muzica preia inițiativa și îi acaparează pe toți. Barul este plin. Zeci de piepturi cîntă la unison. Mă așez la masă și împreună cu amicii mei intrăm imediat în ritm. Sîntem ajutați de un coleg de la masa vecină, care ne dă microfonul. Nu poți refuza și trebuie să îți dai drumul la gură. Chiar dacă la muzică ai avut numai note de trecere. Noroc că nimeni nu te mai întreabă despre game, partituri, compozitori sau opere. Trebuie doar să cînți. Colega de lîngă mine înhață microfonul și începe să cînte. Recunosc în sinea mea că e afonă rău, dar îi zîmbesc să o încurajez. Fata se străduiește, iar „dulcile” ei „triluri” ies cu putere din toți plămînii. Norocul nostru este că melodia este pe terminate. Repertoriul românesc se schimbă. Cineva a cerut muzică de peste Ocean. Piesa aleasă, „My way” a lui Frank Sinatra. Aici intră în scenă imediat un amic din grupul nostru. E „specializat” în piesă. în tinerețe a făcut parte și din corul bisericii, apoi al școlii. în bar se face liniște. E loc numai pentru inițiați. Iar el chiar le are, așa că toți tac și îl lasă pe omul nostru să cînte. Finalul îi aduce un ropot de aplauze.
Lîngă masa noastră se unduiește o domniță. Tălpile o mănîncă și se vede că așteaptă ceva. Din difuzoare se aude una dintre piesele mignonei interprete australiene Kyle Minogue. Domnița noastră e fericită. Asta aștepta, și microfonul trece la ea. Două prietene o acompaniază. Pe măsură ce oamenii mai și beau cîte ceva, atmosfera se încinge. Spațiul dintre mese este ocupat și el. Oamenii încep să danseze în ritmul muzicii. La o masă dintr-un colț, un grup joacă Rentz, dar odată cu mîinile merg și buzele. Deodată, toată sala începe să se zguduie. Toți încep să tropăie și din piepturi se aude comanda „Gașca mea!!!!”. Semnul că petrecerea trebuie să atingă cote maxime. Melodia formației Hi-Q este acum imnul barului. Reponsabilul de la calculator se conformează și se aud primele acorduri. Grăbiți, participanții la karaoke încep să cînte deja refrenul. Cu brațele după umeri, încep să țopăie în ritmul muzicii. Picioarele sar mai sus decît mesele. Localul duduie din toate încheieturile, iar bătăile de picior în podea îți dau senzația că e cutremur. Toți participanții s-au unit într-o singură gașcă și o singură voce puternică adună toate vocile. Melodia se încheie și oamenii se întorc la mese să își dreagă glasul. Urmează alte piese străine și românești, gustate la fel de mult de public. Karaoke e zeul suprem și trebuie să i se aducă omagii de la toți cei din bar. Microfoanele circulă mai ceva ca la Formula 1. Nimeni nu se supără că trebuie să îl cedeze. Din contră, îl dau din proprie inițiativă și îl încurajează pe cel la care ajunge.
Timpul trece și nici nu știi cînd se face ora plecării. încet, încet, lumea din bar se retrage însoțită de vocile celor rămași să ducă greul pînă la capăt. E trecut de trei dimineața și la Karaoke au mai rămas puțini cîntăreți. Grupul nostru este pe baricade. Somnoros, chelnerul se uită la noi. E clar că nu vede decît patul cald de acasă. într-un moment de liniște se aude o tînără, impunătoare prin nurii ei: „Celin Dion, vă rog! Puneți Celin Dion și promit că plecăm!”. Omul de la calculator se scarpină după ureche, îi zîmbește dominșoarei și se conformează. Fata pune mîna pe microfon, se apropie de monitor și începe să cînte, cu oareșicare talent, într-un stil original, într-un accent americo-ardelenesc, celebra melodie din Titanic. âși face numărul și apoi se ține de cuvînt. Ne convoacă la apel și începem să ne strîngem. în bar începe o melodie a formației Bosquito, așa că pînă la ieșire se pleacă dănțuind de la etaj și pînă jos, în șir indian. Un trenuleț uman, în care toți sînt locomativa și cîntă. Petrecerea se încheie. Mă gîndesc dacă voi mai avea voce pentru a doua zi. Pentru că și mîine seară e Karaoke. (Claudiu TĂNĂSESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!