Daruiti de mama-Natura cu locuri binecuvintate si de o rara frumusete salbateca, bacauanii traitori in asezarile rinduite ca margelele pe firul vaii Trotusului n-au avut sansa vreunui mare povestitor care sa-i treaca in nemurire cu intimplari spuse la gura sobei in odaile mari de oaspeti popopsiti din drumurile lor catre Comanesti ori inspre Onesti si Adjud. Asa cum erau hanul de la Orbic-Buhusi, hanul lui Minjoala, hanul Ancutei, ca sa nu mai aducem vorba aici de vestitul han bucurestean al lui Manuc. Toate au trecut in istorie. Asa cum s-a intimplat si cu vestita crisma La Bolovanu’. N-ati auzit de ea?! Un bob zabava si o veti afla. Pe malul drept al soselei ce-nsoteste Trotusul dinspre Onesti spre Darmanesti, chiar la intrarea in comuna Dofteana cum vii dinspre Tg. Ocna, o casa de gospodar ca oricare alta si care n-avea nimic in plus la vedere spre a-ti stirni curiozitatea, devenise, prin anii ’50 si mai departe, loc de popas placut pentru drumetii petrecareti. Care au si botezat-o dindu-i numele de La Bolovanu’. Asta din pricina ca aproape de buza tindei se lafaia in voie un pietroi cit toate zilele, de vreo doua tone, adus aici cine stie cind de apele involburate si revarsate ale riului iute de munte. Putin lipsise sa nu darime casa. Bolovanu’ era punctul de reper, in vreme ce gazda primise un nume la fel de expresiv: Picior de Lemn. Crismarul, adica, acesta pretinzind ca era invalid de razboi. O fi fost! Negustor inascut, talent de neegalat in a-si face musteriii sa se simta bine la orice ora din zi si din noapte. Facuse ce facuse si daduse peste cap interdictiile comuniste, luindu-si autorizatie de crisma. Si-ncepuse sa dea lectii de negustorie. Era primul de pe vale care-si instalase telefon particular, un aparat negru, din ebonita, cu manivela si magnetou, apelabil prin centrala. Prin acest aparat se aranjau chiolhanurile, agapele amicale sau mesele cu sefii. Un simplu apel prin telefon era de-ajuns. In afara de icre de Manciuria se putea comanda orice: pui la ceaun cu mujdei de usturoi si mamaliguta, pastrav in coaja de cetina, cas proaspat, gratare de porc, miel la protap, piftelute, oua coapte in spuza si multe alte minunatii culinare, inchipuite ori nu. Iar vinurile si tuicile, nectaruri si parfum. Le aducea de prin podgoriile Vrancei si ale Husiului, el stia cum, cu degustari la talpa budanelor si-ti alegeai. Deserturile erau, si ele, pe masura, dar mai ales aluaturi framintate si coapte de nevasta si de fete, dar regina lor erau placintele poale-n briu cu brinza dulce, ori sarata, de la oile proprii. Cine-i calca pragul nu se mai da dus, mai venea odata si de mai multe ori. De la Zemes la Moinesti si Comanesti, cit si dinspre Ghimes ori Tg. Ocna, la el adastau musteriii. Avea cu ce-i omeni si se pricepea a-i face sa se simta bine in casa lui strajuita de bolovan, intarind zicala cu „omul sfinteste locul”. Si a durat treaba asta vreo treizeci de soroace, pina pe la-nceputul anilor ’70, cind casa a fost darimata si-n locul ei s-a ridicat un magazin universal satesc. Bolovanu’ nu se stie unde si-a aflat loc de popas, poate l-a luat din nou apa, iar Picior de Lemn, deja impovarat de virsta, s-ar fi stins de inima rea. Acum, nici satenii nu-si mai amintesc de el. Alte timpuri! Doar un reporter incaruntit de-acu’, june pe-atunci si oaspete statornic, sa-l mai pomeneasca. Trotusul i-a ramas singurul martor pe-aproape…
Lasă un răspuns