De aproape patru decenii blestemul apelor ii loveste pe romani cu o insistenta pedepsitoare si efecte paralizante, care ii lasa fara replica si le macina sistematic nadejdile. Inundatiile catastrofale din vara anului 1970 s-au dovedit, prin repetare, doar o amenintare a ceea ce urma sa vina; un preambul la cele din ’72 si urmatorii. Semnalul de alarma pe care l-au tras atunci dezastrele provocate in bazinele geografice ale principalelor cursuri de apa vizavi de necesitatea demararii unor ample programe si proiecte de amenajare hidrografica a intregului teritoriu al tarii s-au dovedit, pina la urma, doar strigate fara ecou intr-un ocean de indiferenta. Altele erau prioritatile. Noi continuan sa raminem la mina hazardului cu ochii indreptati rugator in sus. Am fost pasuiti vreun deceniu si jumatate, suportind doar descatusari tinute sub control, pentru ca din ’90 incoace fenomenele sa se amplifice atit sub raport numeric, dar mai ales ca amploare, efecte si consecinte imediate si ulterioare. O harta sinoptica a tuturor acestor evenimente ce ies din tiparul naturii ar evidentia faptul ca, practic, nici o zona a tarii nu a fost ocolita, de la nord la sud si de la est la vest, judetul Bacau nefacind exceptie, de inundatii, viituri, distrugeri de bunuri si pierderi de vieti omenesti. Un tribut suportat cu stoicism in nadejdea ca va fi ultimul, sau macar nu se va repeta foarte curind.
Realitatea ne contrazice inca odata. Sinistrul dezlantuit in ultima saptamina asupra partii de nord a tarii si extins in jumatatea estica a readus in discutie problema amenajarilor hidrotehnice despre care se tot vorbeste, se stabilesc obiective, se fac declaratii de intentie pe fondul unor asigurari ferme de genul „trebuie” si „vom actiona”. Dezastrele provocate in acest mijloc de vara de riurile mari precum Tisa, Moldova, Prut, Siret, Bistrita vin sa demonstreze formalismul ce ne domina in chestiunile majore. Situatiile de exceptie impun masuri de exceptie. Alocarile bugetare din fondurile pentru situatiile de urgenta, la care se apeleaza si acum, ca de fiecare data, limiteaza, amelioreaza, dar nu rezolva fondul problemelor. O insumare a eforturilor financiare si materiale suportate din 1990 incoace ar releva, mai mult ca sigur, faptul ca acestea ar fi acoperit in mare parte principalele lucrari de hidroamelioratii: regularizari de cursuri de apa, consolidari de maluri, indiguiri, lacuri de acumulare s.a. Evitindu-se, ori limitindu-se, totodata, pagubele produse populatiei sinistrate si suferintele la care au fost supuse.
Presedintele Traian Basescu reitera, in urma cu numai doua-trei zile, spiritul de solidaritate umana in astfel de situatii-limita ca alternativa la eforturile Guvernului pentru ajutorarea zecilor de mii de oameni aflati in dificultati majore datorate distrugerii locuintelor si a bunurilor, pentru refacerea acestora, a gospodariilor afectate de inundatii si sustinerea materiala si morala a fiecarui om in parte. Incet si cu dificultati lucrurile vor fi readuse pe fagasul lor firesc. Dar intrebarea se va pune in continuare: pina cind? Pina la o noua dezlantuire a naturii. Care se poate produce oricind. O restructurare de substanta a conceptului de siguranta publica functionala a habitatului a devenit imperativa. Altfel, vom comntinua sa cirpim in loc sa recream. Spre disperarea si paguba permanenta a tuturor.
Lasă un răspuns