La multe flori „zeiţei” de la Oneşti

Cronicarul poet i-a spus „zeiţa de la Montreal”! După el, de atunci, jurîmprejurul planetei, numele Nadia coexistă cu numele metropolei transatlantice. Este în puterea metaforei să fantazeze, aurind un nimb de zeiţă unui om în care s-a întrupat clipa apoteozei, căruia i s-a dat sărutul nemuririi şi soarele frumuseţii. Denumită „zeiţă”, Nadia a restaurat omul creat pur, frumos, grandios, cu salbă de puteri şi pecete de sfinţenie, neasemănător nimănui din lumea de azi defrişată de lumină. Unică, Nadia a făcut umanitatea contemporană martoră a respiritualizării şi înălţării omului. La Montreal, ea nu a învins numai uriaşa capacitate a computerului, ci şi ireversibilitatea timpului, retrezind în om predispoziţiile frumosului deplin, care nu interferă cu actualul şi este o invocaţie prin arta zborului gimnastic, a celui mai stăpîn adevăr, că frumuseţea omului s-a dat în prelungirea feeriei accesibile zeilor.

Ca să o laureze pe Nadia cu metafora de „zeiţă”, Ioan Chirilă a receptat vraja candoarei Nadiei, zborul ei de heruvim. Denumirea de „zeiţă” găseşte cel mai bine farmecul dizolvat într-un nume care s-a dăruit multor copii născuţi după minunea de la Montreal. De ce, însă, „zeiţa de la Montreal”?!

Nu se poate întoarce măcar o filă din cartea lui Ioan Chirilă, fără a se simte că este de pluş şi totuşi, în cuvintele ”zeiţa de la Montreal” este ceva din alt material, nenetezit, din stofă străină, necatifelată! Căci, Nadia nu este „zeiţa de la Montreal”, este „zeiţă la Montreal”!…

A denumi frumos o floare nu înseamnă să o şi rupi din grădina ei. Iar grădina florii care a îmbobocit pentru cununa zeilor este Oneşti. Nadia, doar a trecut prin Montreal, s-a preschimbat din zînă a străbunei Moldove, în zeiţă pentru sportul universal, pentru baletul preschimbat în gimnastic, de ea.

Pentru Nadia, parcă urarea de „La mulţi ani!”, nu se potriveşte. Deoarece ea s-a renăscut din eternitatea Carpaţilor, drept o miraculoasă verigă a cosmosului, preexistentă la geneza lumii şi dăruită ei acum, spre a reuni oamenii, a-i imboldi să iubească frumuseţea naturii, să aspire la nepieire!…

Nadia va fi totdeauna, nu mulţi ani. Dar, totuşi, cuvintele nu s-au inventat spre a acoperi şi ceea ce e mai presus de omenesc, de aceea tot aşa cum s-a spus de demult şi se va spune într-una celor pe care-i iubim, îi urăm în aceeaşi rostire dintotdeauna: La mulţi ani!

Doamne, unde ne duci anii?! Nadia a împlinit cinzeci…! Pe doisprezece noiembrie, în fiecare an, fruntea ei frumoasă mai adună o floare îmbrumată! La multe flori, Nadia!… (Aurel V. ZGHERAN)