La vremuri mari, oameni mici!

Bate vânt de vacanță, oamenii s-au săturat de iarna prea lungă și primăvara asta cu năbădăi, iar știrile despre ce fac „oamenii politici” încep să ne plictisească. Așa se face că taman atunci când crezi că n-are ce să se mai întâmple, vine vestea despre vreo năzbâtie de partid! Sâmbătă, după ploile de peste săptămână, la Palatul Parlamentului, reprezentanții – zic ei! – a 24 de filiale ale PRM au votat debarcarea lui Corneliu Vadim Tudor de la conducerea partidului pe care l-a înființat.

A urmat o avalanșă de înjurături reciproce și acuzații dintre cele mai… patologice. „Tribunul” a identificat „sursa răului” în vechiul său prieten Viorel Hrebenciuc despre care spune că ar vrea să cumpere Partidul România Mare cu 2,2 milioane de euro! Care partid?! Sincer, habar nu am dacă mai există vreun membru prin Bacău. Iar după cum îl cunosc pe dl. Hrebenciuc, nu cred că ar face o asemenea proastă investiție. Arareori a pierdut în tranzacțiile bănești… Să dai 2,2 milioane de euro pe o organizație prăbușită în propria-i istorie poate avea o singură explicație: doar pasiunea unui mare colecționar și filantrop. Însă chiar și așa, „dania” fără perspectivă despre care vorbește dl. Vadim este greu de imaginat în „chestiunea PRM”!

În ianuarie 1879, Mihai Eminescu scria în editorialul său „Reacție și liberalism în România”: „Orice încercare de a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte împrejurări au dat naștere boierimii vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicând de două ori în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea și o aristocrație nouă, dar fără o asemenea epocă hotărâtor mare nu se poate aștepta nici reînvierea unei clase aristocratice.” Eu aș adăuga: vremurile mari (pentru o națiune) sunt generate de oamenii mari, de elitele care își asumă un comportament aristocratic, voluntar față de poporul condus. Termeni precum „boieri” sau „aristocrați” nu trebuie înțeleși restrictiv; astăzi gândul ne duce la „clasa” aleșilor (cărora le lipsesc multe… clase!). Nu putem vorbi despre o „aristocrație conducătoare” când ei între ei se apelează cu „hoțule”, „golanule”, „piticanie”, când se acuză reciproc de trădare, de tranzacții cu partide și voturi cumpărate, de fals în acte oficiale și alte infracțiuni numai bune pentru a umple pușcăriile sau casele de nebuni (cum tot Eminescu propunea…).

Omenirea trece prin vremuri fabuloase. Se schimbă paradigmele economice, strategiile globale, se înclină balanța puterilor mondiale, se redesenează granițele și zonele de influență. Încet – încet, descoperim că nu mai există „state mari” și „state mici”. Doar state care contează, care au demnitate națională și reprezentanți verticali! Ne întrebăm de ani de zile de ce România – al șaptelea stat ca mărime în Uniunea Europeană – este de-a dreptul „invizibilă” în politica externă. „Tropăim” pe lângă marii „elefanți” ai politicii și economiei internaționale fără a fi băgați în seamă. Țara este aceeași de secole, munții, râurile și resursele naturale n-au emigrat aiurea, doar conducătorii – „aristocrația”, „boierii” – sunt din ce în ce mai înstrăinați de popor, mai hămeți și mai de „spiță proastă”. Oamenii mici nu ne pot trece prin vremuri mărețe. Nu trebuie să uităm, însă, că pe ei i-am ales, cu ei navigăm…

Ștefan RADU