Labis, purtat spre nemurire de memoria amintirilor

Marturiile legate de viata si moartea lui Nicolae Labis – unul dintre cei mai mari poeti romani – pe care rudele sale de la Slanic ni le-au lasat spre pastrare, il vor purta spre nemurire si cuvioasa pomenire, in ciuda timpului necrutator, care incearca sa stearga urmele trecutului. Dar iata si ultimele rinduri asternute pe hirtie de verisoara poetului, Adriana Bizu Cimponeriu, la trista si nemeritata despartire de Nelucu Labis: „Am fugit intr-o disperare, pentru a-i aduce lui Nelucu medicamentul necesar alinarii suferintelor. Am plecat de la spital, am mers cu mai multe tramvaie si am reusit sa cumpar medicamentul datator de sperante. La intoarcere, insa, ni s-a spus ca nu putem intra fiindca i se aplica un tratament. Am plecat impreuna cu Marga, sora lui. Era trecut de miezul noptii, poarta caminului era incuiata, iar paznicul lipsea. Am escaladat poarta foarte inalta si am reusit sa intram in camin, ne-am odihnit putin, dar a doua zi, cind am ajuns la spital, mi s-a spus ca nu mai avem ce vedea. Nelucu MURISE. Corpul neinsufletit se afla la morga. Nenorocirea se produsese. Nu mai stiam ce fac, dar ce sa fac? Mi s-a gasit urgent un rol ingrat, pe care doar eu l-as fi putut accepta: sa stau intr-o incapere cu un singur pat, impreuna cu nenea Eugen, care parca isi pierduse mintile o data cu pierderea copilului, dar si pentru momentul in care se va intilni cu tanti Neta (care fuseses mintita in legatura cu accidentul suferit de Nelucu). Aveam am o sticla cu tuica, primita spre a-i da din cind in cind lui nenea Eugen, pentru a incerca sa-l adorm. Se apropia momentul sosirii trenului de la Falticeni. Eugen Mandric a plecat la gara, iar eu trebuia sa-l insotesc pe nenea Eugen la scriitorul Vaida. Peste citeva minute, a sosit tanti Neta. Tragismul acelui moment al intilnirii cred ca nu-l voi uita nici pe patul de moarte. Mi s-a parut ca tanti, intr-un strigat disperat, a lesinat. Spitalul, pe care nu l-am mai vazut de atunci, se afla la capatul liniei de tramvai, dar eu una, nu mai stiam incotro s-o apuc. Ce a urmat este cunoscut de toti cei care au fost la Casa Scriitorilor, unde dragul nostru Nelucu a fost depus pe un catafalc. Suferinta era atit de mare, incit n-a disparut nici o clipa din mintea mea”.
Aici, povestea tragicului destin al poetului Nicolae Labis se incheie cu regretul unei disparitii total neasteptate, care i-a facut neputinciosi pe toti cei dragi si apropiati lui. „Sfirsitul lui, si inca tragic, ni l-a adus in lumina doar pe el. Accept deci formularea ca era cel mai bun, dar cel mai bun, intr-o generatie pe care multi traind si scriind, o declar foarte buna”, spunea scriitorul Mihai Gafita. „Cind vine luna decembrie, imi vine sa dau inapoi zilele si anii si sa schimb cu totul cursul intimplarilor din decembrie 1956”, spunea si poetul Nicolae Prelipceanu.
Paraseam acum sase ani apartamentul de la Slanic, cu sentimentul ca spiritul poetului traieste inca prin viul grai al matusii si verisoarei sale, care atunci se mai bucurau de viata. Citiva ani mai tirziu, verisoara Adriana moare in casa sa de la Slanic Moldova, dupa o grea suferinta, iar in 2007, la 101 ani, trece la cele vesnice si Elena Enea, matusa si nasa de botez a lui Nicolae Labis. Mi-a ramas parca si acum intiparita in memorie, dupa emotionanta povestire, fata palida a lui Labis, stralucind in camasa alba de ghips, peste care avea sa cada noaptea vesnica. Poetul intra insa pentru vesnicii intr-o zi insorita si avea sa ramina in stralucitoarea ei lumina. Dar au ramas, din pacate, asa cum spuse el, „Crimpeie de idei neterminate/Si-un zbor de pasari albe si un vis/Si cintecul sunat pe jumatate/Despre-un tarim ce inca nu-i descris”. (Va urma)