Lecția de limba română

Respectul pentru regulile gramaticale

• Liniuțe de dialog, de unire, de despărțire
și alte… „linii” și cratime

După cum ne informează dicționarele, sînt prea multe „linii” și „liniuțe” care ne unesc ori ne întrerup viața de toate zilele. Nu mă refer la „linia vieții” din palmă, care poate fi mai scurtă ori mai lungă; nici la liniile de tren, tramvai sau autobuze, după care alergăm zi de zi, ori trecem peste ele prin locuri interzise; nici la liniile telefonice, telegrafice sau de internet, nelipsite în viața și activitatea modernă de azi. Nu mă gîndesc nici la „liniile” de apărare sau de atac din vremurile de război; ori la grija de a păstra, cu străjnicie, „linia” de partid sau de sindicat. (Vă amintiți?: „Care este linia partidului, tovarășe?”).
Cel mai bun lucru este să ne amintim de strămoșii noștri latini, care ne-au lăsat moștenire, în limba română, cuvîntul respectiv (linea), ceea ce nu înseamnă decît o „linie de conduită”, morală, desigur. Și tot o conduită devine, o regulă, dar de punctuație, în exprimarea scrisă, cu diferite funcții: „linia de dialog”, care se cere la începutul vorbirii unor personaje; „linia de despărțire”, care marchează pauze între diferite părți ale propoziției ori ale frazei; după cum „liniuța de despărțire” (cratima) marchează pronunțarea împreună a două sau mai multe cuvinte.
în ceea ce privește „linia de dialog”, o găsim din plin folosită de I.L. Caragiale în schițele sale, și nu numai. Și multe din propozițiile / răspunsurile personajelor se termină cu semnele de punctuație de exclamație ori de interogație: („- Monșer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar cu apă?”).
„Linia de despărțire” apare la o schimbare de intonație. Ca în versurile lui G. Coșbuc. „Ea duce sfat din casă-n casă, / Că n-am broboade de mătasă, / N-am șorț cu flori – și dacă n-am / Ce-i pasă?”, unde „linia de despărțire” dintre propozițiile 3 și 4 reprezintă o pauză mai lungă; în timp ce „cratimele” din expresiile: „din casă-n casă”, „n-am broboade”, „n-am șorț” și „ce-i pasă” sînt liniuțe scurte, marcînd pronunțarea împreună a cuvintelor, „unite”, și nu despărțite, păstrînd și ritmul iambic (- -) folosit de poet.
După cum se știe, scrierea împreună a acestor expresii (eludînd liniuța) constituie o greșeală gravă, „taxată” cu scăderea notei în lucrarea scrisă a unor elevi. Dar liniuța de unire apare și între cuvinte sau silabe repetate („gînduri-gînduri”, „He-he-he-he”); ori în cazul cînd se arată limitele unei distanțe (București-Ploiești), sau interval de timp (între orele 14-16); ca și în cazul cînd numerele se scriu în litere (doi-trei lei), ori între adverbe („ici-colo”, „nitam-nisam”), spre deosebire de „cratimă”, ca semn ortografic, care marchează rostirea sau scrierea (împreună) a cuvintelor (mulțumindu-se, zicîndu-i etc.); ca și la despărțirea cuvintelor în silabe, la sfîrșitul rîndului în pagină, situație de obicei evitată, nu numai de elevi, dar și de tipografi, fie că nu știu regulile de despărțire în silabe, fie din alte motive tipografice!
Mai sînt și alte semne de punctuație care, din păcate, sînt ocolite sau ignorate de unii poeți: semnele citării, punctele de suspensie, parantezele etc., considerînd, poate, că e de datoria cititorului să le presupună acolo unde sînt necesare. Așa se explică și amploarea „poeziei scrisă pe genunchi”, „haiku”, sau cum s-o fi numind alte „mode” practicate azi în literatura noastră. Și ne mai mirăm de ce nu se citește în școli și biblioteci, de ce stau cărțile în rafturile librăriilor pînă îngălbenesc. Au mai fost, desigur, momente în evoluția poeziei românești de natură să-i țină departe pe cititorii doritori de astfel de literatură: avangardismul, ermetismul, suprarealismul etc. Să ne amintim, de pildă, de „Joc secund” a lui Ion Barbu: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur / Tăind pe înecarea cirezilor agreste, / în grupurile apei, un joc secund, mai pur…”. Poetul matematician a respectat întru totul regulile de punctuație și ortografie, și tocmai din respectarea lor cititorii au înțeles din poezia sa că există un „joc prim” – existența umană zilnică, concretă, materială, și un „joc secund”, virtual, mai pur, dematerializat, „procesul de esențializare a spiritului prin actul poetic” (Basarab Niculescu). Q.E.D – ermetismul a fost „descuiat” datorită respectului pentru regulile gramaticale. (prof. Marin COSMESCU) la „liniile” de apă

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!