Lecția de limba română

Nu vă jucați cu… vorbele

* Calamburul – o glumă bazată pe ambiguitate și echivoc

Calambur (fr. calembour) este un joc de cuvinte bazat pe diferența de sens între cuvinte care se pronunță la fel (ver blanc – vierme alb; vers blanc – vers alb), dar diferite ca sens. Efectul său umoristic implică și intenția satirică, atît în epigramă, cît și în proză sau vorbirea de toate zilele. Mai exact, calamburul este o figură lexico-gramaticală ce se înrudește cu alte figuri, cum ar fi: similitudinea, comparația sau paradigma, metafora, sinecdoca, alegoria sau simbolul, avînd ca efect umoristic echivocul. Larousse-ul reține un asemenea calambur atunci cînd Ludovic al XVIII-lea, aflîndu-se pe patul de moarte și văzînd fețele speriate ale medicilor, le-ar fi zis: „Allons, finissons en Charles attend (charlatans)”, care se bazează pe similitudinea de sunete. Ca și în „mușatismele” bine cunoscute din literatura noastră: „Nu contest că femeile au rostul lor pe lume. Dar odată ajunse neveste, îți strică toate… rosturile”. Un alt exemplu din literatura noastră, ambiguitatea este generată de omonimie lexicală între un nume propriu și unul comun (cu sens figurat): „Așa pereche zic și eu / Ce legătură veche! / Ureche jură-ntr-un Hașdeu / Hașdeu, într-o ureche” (Moftul român, febr. 1893). Iar cînd ambiguitatea are o sursă de ordin sonor (echivoc lexical), și V. Alecsandri îi ironizează pe boieri: „sub cuvînt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor și feciorilor de boieri, fiindcă și ei au fost feciori de boi ieri, și astăzi sînt boi întregi”.
Alteori, calamburul apare în parafrazarea unui proverb: „Cînd doi se ceartă, al treilea… pleacă, să nu-l pună martor”; sau: „Frate, frate, dar… mai sînt și surori” (Almanahul „Urzica”, 1972), unde echivocul se realizează prin folosirea punctelor de suspensie. Dar și prin anominație (figură ce constă în repetarea unui nume propriu), ca în fraza dintr-o proză a lui Emil Gârleanu: „Căci, ce vreți, nici de furtuna adevărată nu se temea coana Măndița, ca de Furtună al ei”.
Calamburul se folosește foarte frecvent în epigrame, unde ambiguitatea și echivocul se întîlnesc ca într-un catren adresat lui G. Caizerliu (George din Moldova) de către Sandu Russu: „Nu a reușit cu slova / Să stîrnească-n jur ecou; / Și-uite, George din Moldova / abia-l știm noi din Bacău”. La rîndul lui, G. Caizerliu, în volumul „Aduse din condei” (1945), folosește calamburul prin cuvinte rimate, date chiar de persoana care îi cere o epigramă: „M-ai rugat să scriu de soacră / Fără s-o acuz că-i acră… / Dar nu pot, din dragoste / Să apăr o … pacoste”.
Alexandru Gheorghiu Doinaru utilizează frecvent, în epigramele sale, repetiția, mai ales de verbe, prin care ironizează păcatul beției: „Apa curge-ncet la vale, / Ploaia curge dintr-un nor, / Vinul curge în pahare / Și de-aici… în Lambrior” (vol. Lambriorisme, 1929). Iar G. Caizerliu folosește similitudinea de sunete pentru a ironiza efectele jocului de „maus”: „Cînd mi-ai spus îngîndurat: / „Dragă, azi, un… maus cat”; / Mi-ai spus după ce-ai jucat: / „Jocul ăla… m-a uscat!”
Calamburul mai poate fi realizat și prin anagramarea unui cuvînt pentru a se crea un paronim cu efect umoristic, ca paronomaza (cuvinte aproape asemănătoare), cum ar fi „Bonattrape” (de la verbul attrape – viclenie), poreclă dată lui Napoleon Bonaparte după ce a reușit să se strecoare, prin viclenie, printre navele engleze, la traversarea Mediteranei, venind din Egipt pentru a ajunge în Franța. Ca și în expresiile: „Cine-mparte parte-și face” (fr.”qui s’assemble se ressemble”), „Traduttore-traditore”, unde cuvintele paronime au un radical comun.
în sfîrșit, calamburul cel mai reușit se realizează prin antanaclază (gr. refracția sunetului), figură care constă în repetarea unui cuvînt luat în sensuri diferite, cînd figura este eliptică, termenul sugerat prin context, cum vedem în mușatismele: „Pantoful mai mic decît piciorul te strînge… de pe drumuri”; sau neeliptică (cuvîntul repetat): „Ecoul repetă ce spui și „ecourile” ceea ce n-ai spus”.

prof. Marin COSMESCU- vers alb), dar diferite ca sens. Efectul său umoristic implică și intenția satirică, atît în epigramă, cît și în proză

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!