Lecția de Limba Română

Ziceri și zicale

Mi-a plăcut totdeauna să predau prima lecție despre „Originea și istoria limbii române”. Și nici după ce am ieșit la pensie, sau cum zice englezul „to be shelved” („a pune «catalogul» în pod), n-am încetat să „dau lecții” celor doritori. Fie prin meditații particulare, fie… prin telefon, cînd eram întrebat de persoane cunoscute sau necunoscute: cum se scrie cuvîntul…?, sau ce înseamnă expresia…? Și le răspundeam cum știam mai bine, fără să mă consider a toate știutor.
A da lecții cuiva despre limba ce o vorbim este la fel de folositor ca și expresia „limbile lui Eson”. Căci ce poate fi mai bun decît limba care înseamnă legătura cu viața, cheia științelor, organul adevărului și rațiunii? Din răspunsul lui Esop către stăpînul său, Xantos, putem reține că, într-adevăr, „cu ajutorul limbii, construim, învățăm, conducem, lăudăm” pe semenii noștri.
Nu întîmplător s-a născut zicala: „limba-i mai tăioasă ca orice brici” sau „ai limba ascuțită” („a sharp tongue”, cum spune englezul). Ca și expresiile: „limba dulce mult aduce”, spre deosebire de opusul lor: „limba rea, de șarpe / viperă” (în englezește: „tongue full of venom”).
Un alt proverb românesc se referă la cineva care știe multe, dar este silit să tacă: „limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească”. Eu însumi nu „mi-am înghițit limba” cînd am vrut să spun ori să scriu despre un adevăr supărător. Dar „am pățit multe” din cauza aceasta. Și „n-am alergat cu limba scoasă” pe la cei care slujesc sau ar trebui să slujească dreptatea. „N-am avut limba lată” să vorbesc de rău pe cineva. Am preferat, pe cît mi-a fost posibil, să folosesc o „limbă de aur”, cînd am scris ceva despre prietenii și colegii mei. Deși românul nostru „a fost slobod la limbă”, a avut totdeauna curajul să spună „ce-i în gușă, și-n căpușă”, cum au procedat epigramiștii băcăuani pe care i-am evocat în cărțile și-n articolele mele.
Cît trăiești și umbli prin lume, sînt destui dintre aceia care „te trag de limbă, te descoase”, ca să afle cîte ceva de la tine, ca apoi „să te toarne” la… securitate. Așa că, e mai bine „să-ți muști limba” și să taci, cînd întîlnești asemenea oameni, chiar dacă „îți stă pe limbă” să-i „spui vreo două”, și „să-l pui la punct”.
Haide mai bine să vorbim despre poeții noștri care „au scris o limbă ca un fagure de miere”, cum spune Eminescu, cel ce se identifica cu limba poporului român. Ori de Ienăchiță Văcărescu care a lăsat „urmașilor”, ca moștenire: „Creșterea limbei românești / Și a patriei cinstire”. Ori, și mai de demult, despre Dosoftei, cel cu „Psaltirea pre versuri tocmită”, în care scria în Psalmul 46: „Limbile să salte / cu cîntece nalte / Să strige-n tărie / Glas de bucurie…”, unde „limbile” au înțelesul de popoare.
Se știe că principalul mijloc de comunicare între membrii unei comunități este limba, respectînd sistemul ei gramatical și lexical. Dar mai ales, pentru scriitori, care caută să-i îmbogățească sensul, folosind mijloacele artistice. Comunicarea stabilește relațiile interumane atît de puternic, încît nu trebuie să ne mire că omul ajunge, la sfîrșitul vieții, să vorbească „cu limbă de moarte”, exprimîndu-și ultima dorință, înainte de „a-și da duhul”.
Și ca o dovadă că românul știe să prețuiască limba, dar și mediul înconjurător, el a dat nume florilor și plantelor, pe care le folosește pentru leacuri și desfătare: limba apei (broscărița), limba cucului, limba oii,sau limba mielului, limba peștelui, limba șarpelui, limba boului, limbarița, aceasta fiind folosită și cu sensul de limbut, flecar, care vorbește mult.
Și ca să nu fiu și eu acuzat de limbuție (înclinare spre vorbă multă), mă opresc aici cu lecția despre limbă, urmînd să abordez și alte aspecte ale lecției de limba română, pe viitor. (Prof. Marin COSMESCU)rețuiască limba, dar și mediul î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!