Lepadarea de sine si crucea, cai de a urma pe Mintuitorul Hristos

În mijlocul Postului Mare, Biserica propune spre venerare Crucea lui Hristos, care, în procesiune liturgica, este asezata solemn în mijlocul Bisericii, spre închinarea credinciosilor, pentru ca mistic, ea sa devina interioara fiecarui suflet în parte.
Sfinta Cruce, imaginea ei, ne este asa de familiara, încit uneori prezenta sa se banalizeaza, uitindu-i-se întreita semnificatie sacra. Purtam o cruce pe piepturile noastre din vremea botezului, ne însemnam cu ea – din pacate uneori robotizat, ca o simpla fluturare a miinii – seara si dimineata, peste zi, la slujbele Bisericii; în sens material, ea este semnul geometric care strajuieste pe turlele bisericilor, ocroteste somnul de sub glie al mosilor si stramosilor; este asezata la raspintiile drumurilor, în casele credinciosilor. Deci este semnul Fiului Omului cel mai raspindit si a fost adoptat de Biserica ca simbol si emblema a crestinilor.
Pentru a putea urma lui Hristos, El ne propune sa renuntam la ceva, la sinele propriu, la ego-ul care sintetizeaza toate impulsurile autosuficientei, strain primirii iubirii si împartasirii ei. Acestui sine, Dumnezeu îi ramine necunoscut si nu se poate regasi în dialog interpersonal nici cu El si nici cu aproapele. De aceea, numai renuntarea, lepadarea de sine, Îl poate aduce pe Dumnezeu în centrul fiintei umane, acolo unde a fost dintru început. Deci, sfatul lui Hristos nu înseamna sa renunti la trecutul tau, la istoria ta, la educatia ta, la familia ta sau la altceva ce este util pentru binele personal si cel obstesc. Lepadarea de care vorbeste Hristos este renuntare la egoismul tau, la avaritia ta, la mindria ta diabolica, la cupiditate si vanitate, la osindirea aproapelui, etc. Renuntarea la toate aceste pacate proprii înseamna a te darui total lui Hristos, adica a-L recunoaste ca Domn si Dumnezeu al lumii
Daca aceasta înseamna lepadarea de sine, atunci a lua Crucea înseamna a primi crucea, nu cea pe care am alege-o noi, ci pe cea pe care Hristos o pune pe umerii nostri. În acest sens, Crucea are un înteles mai tainic, simbolizind ansamblul tuturor conditiilor existentiale corelate cu darurile sau talantii daruiti fiecaruia de Dumnezeu. A-ti lua crucea necazurilor, bolilor, suferintelor fizice si psihice etc. înseamna a te accepta asa cum esti. Acceptarea crucii nu înseamna a deznadajdui, a muri sub greutatea ei, ci a sti ca Hristos este Cel ce poarta, în cele mai grele momente, Crucea noastra.
Deci, dupa lepadarea de sine si luarea crucii, trebuie sa pornim pe calea pe care ne-a indicat-o Hristos, urmindu-L. Urmarea lui Hristos este o experienta aparte, ce presupune parcurgerea drumului suferintei pina la rastignire. Daca în epoca primara a crestinismului aceasta cale era parcursa în totalitate si cu bucurie, pentru noi, cei de astazi, acest drum este cu atit mai lung, cu cit Dumnezeu nu mai este un partener de dialog si tata iubitor, ci un principiu teologic supus reflectiei mentale. Cu toate acestea, putem face din fiecare zi a vietii noastre o scara catre cer, un urcus catre înviere, practicind virtutile si eliminind din viata noastra povara grea a pacatelor.
În fiecare dimineata, atunci cind ne ridicam din somnul de noapte, sa fim constienti ca trebuie sa înfruntam cu stoicism greutatea zilei, adica a corvezilor jurnaliere pe care trebuie sa le împlinim. Fiecare zi sa fie prilej al îndumnezeirii, nu o pierdere de timp. În acest spirit al sacrificiului, al jertfelniciei si al constiintei ca trebuie sa fim în permanenta stare de jertfa, fiecare zi este o urcare catre lumina cea neînserata a Împaratiei lui Dumnezeu.

† Dr. Ioachim Bacauanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului