Vasile PRUTEANU
O compoziție muzicală apropiată de perfecțiune e ca un munte bine amenajat: are poteci cu cotituri mereu surprinzătoare, bănci, terase cu perspective largi, poieni înverzite de unde se aud triluri de privighetoare. Pare, însă, că în vârful muntelui există și o scară care conduce la cer, omul părăsind lumea sensibilă și vizibilă, înjghebând cu mintea o lume doar imaginată. Astfel, capăt convingerea că muzica este locatara Paradisului, dacă nu cumva chiar proprietara lui sonoră. Într-o astfel de stare, compozitorul pune pe portativ o pasiune preexistentă, care intrată pe mâna interpretului îi dezlănțuie acestuia pasiunea, dorința de a-i restitui opera cu o cât mai multă exactitate, frumusețe și măreție. O lume pierdută pentru care muzica ne face să suferim, dar și una recuperată interpretativ, pentru care vechea suferință devine muzică. O asemenea meditație îți pot provoca într-un concert doar artiștii adevărați, înzestrați cu un talent capabil de a comunica instantaneu sentimente și stări, potențându-le coloratura și sporindu-le armonia.
Dăruiți cu talent în chip neobișnuit de generos, stăpâni de-acum pe toată arta instrumentală, pianistul Mihai Ungureanu și violoncelistul Dan Cavassi au susținut, la Filarmonica „Mihail Jora”, un concert de sonate, activând în noi nostalgia Paradisului pierdut, magia sonoră a unor durabile sentimente de mare gingășie omenească. Acești înzestrați artiști ne-au făcut să înțelegem tezaurul de gândire muzicală a lui Beethoven, profunzimea, substanțialitatea și concentrația expresivă unică a compozițiilor sale, înfățișând Sonata nr. 4 în Do Major pentru pian și cello dezbrăcată de orice ornamentație decorativă sau efecte exterioare, restituind cu mare înălțime esența însăși a ideilor beethoveniene în cea mai pură înfățișare a lor. Cei doi interpreți au captat fiecare, succesiv sau simultan, ideile vitalizante ale lucrării într-o desăvârșită comuniune, în stil și sens, cu un respect deosebit al tuturor amănuntelor de frazare, expresie și caracter în absolută omogenitate sonoră, ca două vieți diferite, dar în același trup.
Sunetul înfiorat, uneori pătimaș al cello-ului lui Dan Cavassi (completat la fel de subtil și înfiorat de pianul lui Mihai Ungureanu) s-a metamorfozat în Sonata lui Claude Debussy în minunate modulări de paletă, devenind aeriană, diafană, învelită în poezia eterică a inspirației instrumentale de largă imaginație. Câtă poezie în „Serenade”, câtă putere expresivă și cât de revelatoare sonorități au țesut în secvența „Anime leger et nerveux”, câte delicate nunațări au izbutit cei doi muzicieni, cizelând sunetul cu un rafinat simț al valorilor. Cu aceeași magie sonoră a fost restituită și Sonata în mi minor op. 38 de Brahms, cu întreg arsenalul ei de idei, modulări și nuanțe, cu vârtejuri când vijelioase, când calmate sau avântate, ori cu adieri mângâietoare. Armonizați în stil și rafinament instrumental, Mihai Ungureanu și Dan Cavassi au imprimat întregului program o pecete de distincție, de măiestrie neobișnuit de înaltă și de eleganță bogat răsplătitoare.
Lasă un răspuns