Lucrurile șocante pentru noi au devenit simple semne ale civilizației

Aseară am ieșit cu colegul meu Iulian, român din Brașov, după o cină consistentă, într-o mică plimbare pînă la una dintre benzinăriile din zonă, să cumpărăm niște țigări. Întîi ar trebui să știți că stăm în nord-vestul orașului Miami, într-o zonă rezidențială, chiar lîngă Miami International Airport. Pe-aici, distanțele sînt imense, pînă la prima benzinărie fac cam 20 de minute pe jos, iar pînă la Wal-Mart, primul magazin din zonă, cam 40 de minute. În sfîrșit, am făcut cumpărăturile și, cum ne plimbam înapoi spre hotel, vorbeam cu Iulian despre cît de repede se obișnuiește omul cu toate minunățiile ce-l înconjoară. Minunății pentru noi, cei nou veniți: iarba de pe marginea trotuarului perfect tunsă (și sînt zeci de kilometri pătrați), palmierii curățați zilnic (sînt mii de palmieri), lipsa prafului de pe străzi sau trotuare. Aici, după ce trage o ploaie de asta tropicală, poți să bei liniștit dintr-o băltoacă. Doar că trebuie să te grăbești, că-n cinci minute se evaporă.

Faptul că ți se dă exact restul la orice ai cumpăra, (un pachet de Marlboro – 3,41$ primești înapoi pînă la ultimul cent), amabilitatea cu care ești tratat de oricine – de la șoferul de autobuz pînă la propriul tău șef, faptul că toată lumea îți zîmbește, iar dacă te pune dracu’ să privești pe cineva mai insistent, ești întîmpinat cu un: „Hi, how are you?”, chiar și pe stradă, de persoane total necunoscute. Te poți chiar obișnui repede cu aerul condiționat existent și-n cel mai mic cotlon, cu filtrul de cafea din baie, unde te așteaptă în fiecare dimineață o pungă nou-nouță de cafea, lapte, frișcă, zahăr/substitut, cu trei kilograme de ziare în fața ușii, cu micul cartonaș pe care scrie „Do not disturb!”, cu urîțenia completă a americancelor, cu vreo suta de programe pe TV, cu țigara de dimineață fumată numai în fața hotelului, cu piscina care te așteaptă seara, după o zi de serviciu, cu luminile de toate culorile, cu avioanele care aterizează unul la 30 de secunde, dar nu auzi nimic – totul este perfect antifonat. Ei, uite, toate astea acum o săptămînă ma bulversau, mă șocau. Acum mi se par normale, semne simple ale civilizației. Cam asta-i. Ma duc acum să-mi iau breakfast-ul, probabil o omletă cu suc de portocale, aduse de un chelner cubanez care nu știe o boabă englezește, dar îți știe dorințele numai din priviri, și preparată de Jean, un bucătar haitian, care rîde și cîntă tot timpul în bucătărie și, cînd te vede, te procopsește cu un bubuitor „Comment ca va, monsieur?” și rîde de se cutremură geamurile. Iar tu rămîi mască și încerci să te obișnuiești și cu asta…