Lumea românească

Războiul orgoliilor

Vasile PRUTEANU

Europa nu mai pare deloc surprinsă de răfuielile ilogice dintre liderii și guvernele țărilor foste comuniste, de faptul că duelurile politice se poartă cu ură nedisimulată, veninoasă, vitriolantă, departe de caracterul luptei cavalerești, cum ar fi normal într-o democrație. Nici măcar de faptul că aceștia nu mai respectă normele elementare ale moralității, orbiți de adversități și de dorința eliminării definitive din arena politică a opozanților. Cu toate acestea, reacțiile presei occidentale față de scrisoarea deschisă a lui Ion Iliescu către Traian Băsescu și de răspunsul dat de staful președintelui au fost neașteptat de dure. Pentru că nici unul dintre combatanți n-a renunțat la ticurile constitutive ale discursului de tip comunist și nu se pot dezbăra de modalitatea grotescă de a-și lipi etichete infamante unul – altuia. Tonul presei occidentale nu este unul uimit, ci unul batjocoritor și descalificant. Traian Băsescu și-a exportat idiosincraziile și pulsiunile nevrotice contra Guvernului Tăriceanu cu o patimă maladivă. Vexat de așa-numita maculare a imaginii patriei în exterior, Ion Iliescu a reacționat în virtutea principiului comunist că relele se spală în familie, arătînd lumii o față angelică, nevinovată. în Europa, vechea înșelătorie nu mai ține. Lumea e mult mai bine informată decît își imaginează domnia sa.
Pe noi, însă, nu războiul prostesc al orgoliilor nestăpînite ne interesează, ci mesajul și mentalitățile care motivează orizontul de așteptare rezultat din acesta. Mai întîi, explicarea „cazului Iliescu” prin invocarea comunismului său de fond și al reacțiilor sale sovietizante este mult prea simplificatoare. Comunist sau dizident al lui Ceaușescu, Ion Iliescu a acceptat, la vîrsta senectuții, să ia parte la destrămarea sistemului care l-a format. Ba, mai mult, a girat o evoluție politică ce s-a dovedit contrară educației și naturii sale. Cu toate eforturile depuse în direcția democrației, el nu-și poate abandona „izul partinic”. De aceea, realitatea pentru el este un dușman îndăratnic; ea trebuie „corijată”, „depășită”, „ascunsă”, în nici un caz trîmbițată peste hotare. Așadar, punctul de vedere iliescian este unul al irealității, „o specie de nihilism ofensiv, mobilizator, un deghizament tonic al neantului” (A. Pleșu).
Din cealaltă parte, a președintelui, furia „anti-iliesciană” este abuzivă și nelegitimă moralmente, atîta timp cît sub ceaușism a cultivat ațipirea strategică acceptînd funcții „onorante” în statul totalitar. E greu să fii perceput acum ca cel mai drastic, înfocat și temerar revoluționar, cînd de fapt dorești să transformi un stat de drept, democratic, într-o republică semiprezidențială cu aspect de putere discreționară. Adică, un alt soi de ceaușism, aplaudat de aceleași mase compacte de nostalgici ai vechilor stări de fapte.
Cu obsesia lichidării tuturor pretendenților la mîna Penelopei, nu poți fi altceva decît un Ulise aventurier, sortit tuturor naufragiilor. Pentru că trebuie să dai crezare și harnicei, cinstitei și răbdătoarei Penelope în efortul ei de a țese la infinit pînza adevărului. Adică să ai încredere în țara asta și în ortacii aduși cu tine la guvernare, nu să-i biciuiești oricînd și oriunde te-ai afla. Altfel, fantoșele baroniadei pesediste capătă din nou glas, amestecîndu-se cu cele ale pediștilor, aflați în efortul de gestionare frauduloasă a oricărei posibilități de cîștig și supraîmbogățire delictuală. în mod normal, puterea autentică e înțeleaptă, generoasă, blîndă și nobilă. Nu face paradă și nu-și ridică statuie proprie. Nu e cazul nostru. Nici cu Ion Iliescu, nici cu Traian Băsescu. ese la infinit pînza adevărului. Adică să

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!