De aproape 50 de ani, mîinile sale mîngîie lutul cu gingășie, blîndețe și patimă. Din pămîntul galben a reușit să plămădească o lume fabuloasă, plină de mister. „Spune-mi, prietene, cum se naște o cupă?”, l-a întrebat, prin 1966, scriitorul Octavian Voicu. „Cu aceleași gesturi cu care cînți la pian” i-a răspuns Anton Ciobanu. „M-a ascultat întotdeauna pămîntul, dar și eu am știut să-l ascult”, povestește acum ceramistul băcăuan. Lucrările sale înobilează acum colecții de artă particulare din întreaga lume. Adulat în străinătate, Anton Ciobanul nu a fost prea iubit de confrații de breaslă de acasă. Este considerat un răzvrătit. Un magician care știe să asculte șoaptele pămîntului. Un „haiduc” care a avut măestria să transforme olăritul tradițional în artă.
L-am găsit pe ceramistul Anton Ciobanu plimbîndu-se tăcut, cu pași măsurați prin atelierul deschis, de curînd, în apartamentul său de pe strada Decebal, din Bacău. O liniște monahală apasă în întreaga încăpere. „Aceștia sînt copii mei”, spune rapid Anton Ciobanu, arătînd spre lucrările rînduite cuminți, pe postamente de lemn, în stînga și în dreapta atelierului. Se lasă greu convins să vorbească despre el. „Cred că lucrările mele pot spune cu mult mai multe despre mine decît aș putea povesti singur”, este de părere maestrul.
„Un olar bun trebuie să știe, mai întîi, cum se calcă pămîntul”
„M-am născut în 15 iunie 1939, în satul Pietricica, din comuna Măgura. Din cei șapte frați ai mei, eu sînt al patrulea. Am fost, cum se spune, copilul cel mijlociu al familiei „, își începe povestea maestrul Ciobanu. Despre primii ani ai copilăriei nu își aduce aminte prea multe lucruri. Părinții săi erau, pe atunci, agricultori. Chiar dacă se numărau printre oamenii gospodari din sat, se descurcau destul de greu cu șapte guri de hrănit în casă. Cam la un an după naționalizare, prin 1949, cînd Anton împlinise deja zece ani, întreaga familie se mută în Hemeiuși. „Întreg Hemeiușiul a fost devastat atunci de un indendiu mistuitor. Printre puținele clădiri care au scăpat de flăcări s-a aflat și o veche fabrică de olărie. Tata a cumpărat atunci acea fabrică și ne-am mutat cu toții la Hemeiuși. Cum și olarii aveau atunci nevoie de mînă de lucru, tata a făcut tovărășie cu cîțiva meșteri de prin partea Dorohoiului. El aducea pămîntul, plătea mîna de lucru, iar ceea ce ieșea împărțeau în jumătate. Făceau de toate, de la căni de apă, oale de lapte, vase de flori, oale pentru sarmale și străchini. Din cei șapte copii ai tatei am fost singurul care am prins drag de acest meșteșug”, mai povestește artistul.
De la meșterii din Dorohoi, Anton Ciobanu a învățat primele taine ale olăritului. A învățat să caute locurile de unde se poate scoate pămîntul cel mai bun pentru olărit și cam la ce temperatură poate fi ars vasul, după prelucrare, în funcție de destinația sa finală. Descoperise un loc bun, cu pămînt roșu purpuriu, la Vaduri, însă, ca să ajungă aici, trebuia să treacă Bistrița cu barca. Era să se scufunde de vreo trei ori cu barca plină ochi cu pămînt. Pînă pe la 15 ani, tatăl său nu l-a lăsat decît să calce lutul. Băiatul ardea, însă, de nerăbdare să se așeze la roată. Se uita tot timpul la meșteri, așa că le-a deprins toate tainele meșeșugului. După doi- trei ani ajunsese să facă în jur de șapte sute de oale pe zi și să glazureze cam cinci sute de străchini pe oră.
Oricît i-ar fi plăcut însă să stea printre meșterii olari, pentru tînărul de atunci au început să apară și alte tentații. Avea 21 de ani și i se părea că are toată lumea la picioare. Cu banii cîștigați prin tîrguri, pe vasele vîndute, și-a cumpărat o motocicletă, la mare modă pe atunci. A dat examen și și-a luat carnet de conducere. După atîția ani de stat în preajma părinților și-a spus că ar fi timpul să își ia viața în mîini. Așa că s-a angajat ca electrician de intervenții la IRE Bacău. Avea un salariu bunicel, dar și munca era pe măsură.
Lasă un răspuns