Cînd vine vorba despre artiști, cel mai greu lucru este să-i poți convinge de dimensiunea temporală a existenței. Să le cuprinzi trecutul în date, să reușești să afli anul în care s-au născut, anii de studiu și alte asemenea e tot atît de greu cu a le descifra tainele ascunse îndărătul lucrărilor realizate. Privești, admiri și taci. Cuvintele sînt de prisos în fața lucrurilor cu adevărat frumoase. Un dialog cu un artist? Este atemporal. Pe o casetă video nu ar putea fi dat pe post, pentru simplu faptă că oamenii care ascultă nu vor înțelege nimic. Consemnat la o gazetă? Doar frînturi, împreunate, ici colo, unde ți se pare că ideile se potrivesc. Anii? Intuiești după modul de abordare și după ascendența nevăzută a unor întîmplări. Și, de ce nu, după tremurul vocii care evocă o anumită etapă din viață. Ce este timpul pentru un artist? Ce înseamnă studiile superioare, ori anii de formare? Nimic, dacă nu este schițată harta nevăzută a evoluției sau a schimbării interioare. Îmbătrînești, cînd scade puterea de a discerne binele de rău, de a aprecia frumosul, și de a reuși să creezi ceva. Să creezi nu neapărat în sensul material căci, așa cum spunea Mihai Chiuaru, „în natură totul este perfect, iar cînd vine omul să facă ceva, atunci lucrurile se schimbă. Făptuind, omul strică ordinea firească a lucrurilor”.
Așadar, cine este Mihai Chiuaru? Președintele Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Bacău, singurul artist băcăuan premiat de U.A.P., pentru ansamblul religios de la mănăstirea Horaița, un om cu familie, căci boema artiștilor despre care se tot vorbește „nu este decît percepția distorsionată a lumii despre această categorie”.
Originea artistului se pierde undeva în nordul țării în urmă cu sute de ani: „mă trag dintr-o familie ale cărei origini se găsesc în țara Chiuarului, din zona Maramureșului, și care a emigrat în secolul al XVIII-lea, spre Moldova”.
Cînd a venit vorba despre copilărie, Mihai Chiuaru a avut cîteva clipe de ezitare. O privire nostalgică, o ușoară tristețe și un zîmbet șăgalnic, readuceau înaintea ochilor cîteva frînturi de acum 50 de ani. „M-am născut într-un sat de munte, în apropierea Ceahlăului, pe malul Bistriței. Era un spațiu încărcat de folclor, pînă cînd a venit pacostea aia cu lacul de acumulare de la Bicaz. Chiar și așa, sînt fericit că am reușit și am apucat și eu șapte ani”, își amintește pictorul. În ciuda distrugerii acelei zone de către autoritățile comuniste „lăcașul de rugăciune din Răpciune s-a păstrat la Muzeul Satului, unde sînt două biserici din lemn: una din Maramureș și una din zona mea natală”.
Pictorul ne vorbește despre zilele cînd „a venit armata și a început să taie copacii din grădini. Efectiv, intrau în gospodăriile oamenilor și-și făceau treaba fără să le pese. Stăteam cu privirea ațintită pe geam și priveam neputincios ce se întîmplă. Stăteam și plîngeam, pentru că nu puteam să fac nimic”, a spus Mihai Chiuaru.
Obligată să-și părăsească locurile natale, familia Chiaru a plecat la Piatra Neamț: „în miezul iernii, părinții mei s-au mutat, de fapt au fost nevoiți să se mute, precizează Chiuaru, în Piatra Neamț, unde au trebuit să-și facă casă, pentru că nu aveau unde locui. Era o vreme cumplită de gerar. Cu multe dificultăți au reușit să facă rost de o locuință”.
De anii copilăriei sînt legate și primele „cochetări” cu penelul. „Nu am avut înclinații deosebite spre desen, recunoaște Mihai. În clasele V-VIII îmi plăcea să desenez din cărțile de povești, cîte aveam prin casă, ai mei fiind oameni simpli. Stăteam ore în șir și desenam caiete întregi, deoarece nu aveam tentațiile din ziua de azi: computere, televizor. Toată imaginația mea și toată atenția se îndrepta spre desen, a povestit el. Practic, așterneam pe hîrtie tot ce-mi venea în cap”.
„Liceul – mănăstire a tinereții mele”
„Mai tîrziu, tata dorea și chiar a insistat să mă duc la un liceu militar, însă eu, la sfîrșitul clasei a VIII – a, m-am urcat singur în autobuz și am plecat la Iași, să dau examen la liceu”. Astfel, prefigurînd de la vîrstă fragedă menirea de artist călător, Mihai Chiuaru a ajuns în orașul lui Eminescu și Creangă: „Eram pentru prima oară în tîrgul Ieșilor. M-am dus să dau admitere, deși nu făcusem nici un dram de pregătire. Singurul contact cultural pe care mi-l puteam permite atunci era cel cu muzeele, unde mă ducem să vizitez expozițiile”. Fără șanse, nu a reușit să intre la liceu. Însă, ambițios și perseverent, a înțeles că unele lucruri se realizează cu stăruință și depășind obstacolele. „Am picat prima oară, dar am dat din nou în toamnă și am fost admis la Liceul de Artă «Octav Băncilă» din Iași”.
Liceul de Artă „Octav Băncilă” este situat în spatele Filarmoncii Moldova. Un spațiu de învățămînt împrejmuit de lăcașuri de cultură. „Avea ziduri imense. Era ca o adevărată mănăstire, însă un spațiu încărcat de cultură, și-a amintit Mihai. În curtea interioară era expuse decorurile de la Operă. Adesea, le priveam de la geamul camerei. Ca internist, aveam un regim de viață foarte strict. Eram obligați să purtăm o uniformă. Erau situații cînd nu puteam ieși în oraș cu săptămînile. A fost o perioadă cînd n-am trecut de zidurile liceului timp de trei săptămîni. Însă m-am obișnuit repede cu aceste privațiuni, și m-am supus sistemului”.
Pictorul a avut o înclinație deosebită spre religie, pe care și-a păstrat-o pînă astăzi, dovadă fiind pictura murală pe care o face în diferite biserici și mănăstiri. „În adolescență, nu era duminică în care să nu mă duc, dacă primeam permisie și bilet de voie, la slujbele religioase și la sfintele moaște ale Sfintei Parascheva de la Catedrala mitropolitană, situată, de altfel, foarte aproape de liceu. Pornirea aceasta, de fapt deschiderea religioasă, cred că venea din partea mamei, o fire foarte evlavioasă. Și acum am convingerea că momentele acelea de rugăciune, de participare la slujbele religioase, au fost și mai sînt un ajutor important pentru mine”. Cînd nu ajungea pînă la catedrală, ori seara, învățat din familie, Mihai nu-și uita îndatorirea de creștin. „Fiind timpuri întunecate sub aspect religios, îmi făceam rugăciunile pe ascuns, să nu mă vadă colegii, nu de puține ori la toaletă” a spus el.
Pentru artistul Chiuaru un alt moment rămas în memorie din acei ani a fost primii pași pe schelă. „Tot din acele vremuri îmi amintesc de prima urcare pe o schelă. Un pictor, Dumitru Irimescu, m-a lăsat să mă urc pe o schelă într-o biserică. Deși m-a atenționat că nu voi primi bani, am încercat să-l ajut pe cît puteam. Nu-mi păsa de bani, dar m-am bucurat enorm. Ajuns, acolo, sus, am rămas fascinat” a continuat el. O fascinație a înălțimii, care l-a marcat pe viitorul premiant al U.A.P.ului, pentru totdeauna.
Corneliu Baba era pentru noi un semizeu
Dincolo de biserici și schele, „Iașul a reprezentat o deschidere importantă pentru mine ca elev. Iar faptul că aveam expoziții la galeriile „Victoria” (astăzi nu mai există) însemna mult pentru noi. La unul dintre vernisaje a luat parte și Corneliu Baba. Era o figură extraordinară. Mai tîrziu, l-am întîlnit și la Institutul de Artă din București. Îmbrăcat cu o haină lungă, cu o bască pe cap și o trăistuță țărănească atîrnată pe umăr, îi înnobila pe toți. Îl priveam ca pe un semizeu. Mi-a rămas bine întipărită în minte imaginea marelui artist”.
După liceu, a urmat Facultatatea. Ca și în primul caz, nici aici lui Mihai nu i-au pornit corăbiile cu vînt bun din prima încercare. „La admiterea la Institutul de Arte Plastice din București, m-am dus tot singur la examen. Erau cîte 7-8 locuri pentru fiecare secție. Știam că este greu, dar am vrut să încerc oceanul cu degetul, a recunoscut el. Bucureștiul era pe atunci un oraș care avea o aură occidentală, spre deosebire de Iași, care părea uitat de lume. Ca și în cazul liceului, n-am intrat din prima oară. De fapt, dacă stau și mă gîndesc bine, toate încercările mele au reușit abia din a doua lovitură”.
Cum în acei ani, dacă ratai admiterea la facultate erai luat în armata, pentru Mihai Chiuaru a urmat cătănia. „Am făcut cîteva luni de armată dar, în preajma sesiunii de admitere, comandantul unității, un om înțelegător, mi-a dat zece zile permisie. Îi mulțumesc și acum acelei persoane, care m-a înțeles și m-a ajutat. A fost încă un semn că în lume mai sînt oameni care mai pun cîte o mînă să te ajute în caz de nevoie. Așa am avut timp să mă duc în capitală și să dau examenul de admitere din nou. Și am reușit să intru la Institut. Culmea e că am întîrziat la unitate o zi. Ori abateri de acest gen se pedepseau aspru. Am telefonat comandatului, i-am explicat și a înțeles” își amintește pictorul.
O dispoziție de la minister și…adio arme
„Am trăit cîteva săptămîni după aceea de calvar: intrasem la Facultate, urma să încep cursurile în octombrie, însă stagiul militar urma să se încheie abia în februarie anul viitor. Mama s-a zbătut și a reușit să obțină de la ministrul Forțelor Armate, Ion Ioniță, o dispoziții prin care am putut părăsi armata pentru a mă apleca spre studii”. Într-o lume în care comunicarea însemna și asumarea unor riscuri, Mihai a făcut și gesturi firești, însă periculoase, față de cel care l-a ajutat. „Cîțiva ani mai tîrziu, cînd l-am întîlnit pe Ion Ioniță pe Calea Victoriei, cu soția, nu mai era ministru, l-am oprit și i-am mulțumit. Niște agenți, care îl păzeau cîțiva metri mai în spate, m-au luat pe sus și m-au dus la secție. Atunci am fost «umflat» de milițieni. M-au luat la întrebări: de ce m-am apropiat să discut cu un fost ministru? Am explicat motivul, am mai îndrugat vreo două și m-au lăsat liber”, povestește Mihai Chiuaru.
Generația pletoșilor și a jeans-ilor
Bucureștiul l-a fermecat definitiv pe tînărul student Mihai Chiaru. „Vremurile erau extraordinare. Era o lume civilizată. Țin minte că dimineața, cînd mergeam să cumpărăm lapte, puneam bani în sticla goală și o băgam în stelaj. Nimeni nu venea să-i fure, a povestit el. Totodată, în rîndul studenților, era cunoscută și bibliotecă de la Kalinderu, locul unde arta și cultura se întîlneau la ele acasă. Bibliotecară era nimeni alta decît Ana Blandiana. Asta se petrecea prin anii 1971-1976. Era o agitație și o forfotă în București de nedescris. Mai ales printre studenți. Gîndiți-vă că era după mișcarea hippy”. La loc de cinste se aflau artiștii. Au devenit celebre versurile cîntate de Florian Pittiș, „nu contează cît de lung am părul”, care în acei ani aveau o conotație aparte. „Îndeosebi cei de la artele plastice și de la arhitectură purtam plete și jeanși. Era o formă de a ne arăta libertatea, a explicat pictorul. Să porți jeanși cînd toată lumea umbla îmbrăcată în tergal, era un lucru care atrăgea atenția. Cît despre plete, ce să mai vorbim? Umblau milițienii cu duba pe străzi și, pe care îl prindeau cu părul lung, îl băgau în mașină și-l tundeau. Eu însumi am fost prins într-o zi și tuns forțat pe stradă. Se pare că norocul artiștilor venea și de sus. Ministrul Învățămîntului era Paul Niculescu Mizil, al cărui fiu era coleg de-al nostru. Era băiat de treabă. Purta și el plete, juca fotbal cu noi, ieșea la un pahar de vin. Însă era păzit. Nu o dată, stătea mașinii securității la ușa cîrciumii și-l aștepta să-l ia acasă”.
În anul 1973, în București s-a consumat un eveniment deosebit. S-a deschis Biblioteca americană. Mihai Chiuaru a fost al 34 înscris pe listă. L-am întrebat dacă i-a fost teamă. „Acel spațiu cultural a însemnat enorm pentru noi: tot ce însemna cultură americană, plus concerte de jazz, expoziții de pop-art. Ca să nu mai vorbesc despre programele culturale, pe care le primeam periodic, cu toate noutățile în domeniu. Cred că eram filați și noi de securitate, dar nu ne era frică, pentru simplu motiv că eram curați”.
Din student la București, profesor într-un sat uitat de lume
„După absolvire, am luat atestatul de pictor, dar am fost trimis în învățămînt, undeva într-un sat în apropiere de Piatra Neamț. Am cerut aproape de oraș, întrucît mă gîndeam că poate am să prind vreun post pe altă direcție, căci nu mi-a plăcut deloc în învățămînt, a mărturisit Chiuaru. A fost o lună de zile, cît am funcționat ca profesor, cumplită pentru mine. Nu am agreat deloc sistemul și mediul pedagogic. Copiii erau duși pe cîmp la cules de sfeclă, iar noi eram obligați să îi însoțim. Ce se petrecea n-avea nimic a face cu școala. Din fericire pentru mine, în scurt timp a apărut un post de muzeograf la Muzeul din Piatra Neam”.
„Am ascuns la mănăstirea Agapia lucrările lui Grigorescu”
Mihai Chiuaru a activat timp de patru ani de zile ca muzeograf. Chiar dacă nu a fost o experiență care să îl încînte, a constituit o perioadă extrem de importantă, în care a „fișat” tot ce înseamnă obiecte de artă în zona Neamțului. Fără falsă modestie, Mihai și-a amintit și de momentul cînd „într-o zi a venit o ordonanță de la București, prin care bunurile excepționale aflate în posesia mănăstirilor și bisericilor trebuiau trimise în capitală. Atunci, împreună cu maica stareță de la mănăstirea Agapia, am ascuns toate tablourile existente acolo, pictate de Grigorescu, și n-am trecut pe lista primită decît o încercare a marelui maestru de a lucra un sfînt de dimensiuni mici.
Am aruncat în sobă, condica de prezențe a directorului
În 1976, ca proaspăt absolvent al Institutului de Artă, a avut și prima expoziție personală la Piatra Neamț. Următoarea s-a vernisat peste 10 ani, la București.
Recunoscut ca fiind o fire căruia nu i-a plăcut conformismul, Mihai n-a reușit să se acomodeze cu directorul instituției unde lucra. „Cel mai greu în meseria de muzeograf a fost relația cu directorul instituției. Acesta mă urmărea și nota, în fiecare zi, ora și minutul la care intram pe poarta Muzeului. Într-o zi, m-am enervat și am luat condica cu toate înregistrările și am băgat-o sobă. Directorului, prima oară, nu i-a venit să creadă ce am făcut. S-a dezmeticit repede și m-a reclamat la partid. S-a întrunit o comisie și s-a stabilit să mi se taie 30 la sută din salariu, care și așa era unul de mizerie. Eu aveam un salariu de 1.470 de lei, iar femeia de serviciu de la muzeu primea 1.700 de lei. Iar o pereche de blue-jeans costa în jur de 1200 de lei. Așa că le-am propus tovărașilor să nu se mai complice, că îmi dau demisia. Și mi-am dat-o. Era în 1981, anul în care am devenit liber profesionist sau un capitalist într-o țară comunistă”.
Capitalist într-o țară comunistă
„În Bacău am venit prima oară în 1980 și am expus lucrări cu diferite prilejuri. Cel care m-a «ispitit» a fost Ilie Boca. El m-a tot îndemnat să vin aici, deși eu doream să ajung la București. Inițial, mă gîndeam să-mi vînd casa din Piatra Neamț și să-mi cumpăr una în Băneasa. Am făcut proiectul, eram gata să plec, cînd o doamnă din capitală, de la arhitectură, mi-a explicat că zona în care doream eu să mă mut urma să fie dărîmată pentru construcțiile socialiste. Și am renunțat. Dacă știam că vine revoluția, aș fi făcut investiția. Dar așa”, spune pictorul
Mihai Chiuaru s-a stabilit în 1983 la Bacău. Aici a căpătat un atelier al lui. Era de fapt singurul loc pe care îl deținea. N-avea casă, dormea în atelier. Condiția mizeră de artist fără nici o slujbă a durat pînă în 1985. Atunci, a venit la Bacău, în vizită la o expoziție de artă, cunoscutul actor Radu Beligan. Băcăuan de origine, născut la Galbeni, cel care a pus bazele teatrului de comedie din București era luat în considerare de autorități. Miahi Chiuaru povestește: „Cînd a intrat la mine în atelier și a văzut condițiile în care trăiam, Radu Beligan a rămas mirat. Apoi l-a întrebat pe primar, dacă nu ne poate ajuta. Și, de la cuvintele spuse de Radu Beligan, s-a ajuns la faptă. Așa am primit și eu apartament. Marele actor s-a dovedit un om providențial. De altfel, atunci, s-au dat apartamente nu numai unor pictori, ci și la unii actori, la instrumentiști din filarmonică”.
Evenimentele din 1989, l-au prins în mașină
Pentru un artist, condiția necesară pentru a putea crea este libertatea. Fără a avea conștiința libertății, orice act cultural rămîne fără nici o valoare. Ori, dacă interior, artistul trăiește liber în orice context socio-politic, în exterior lucrurile se schimbă. Așa că, asemeni majorității românilor, pictorul Mihai Chiuaru s-a bucurat enorm de cele întîmplate în decembrie 1989. „Evenimentele din iarna anului 1989 m-au prins în mașină, în drum spre Bistrița. Eram împreună cu Floarea, soția mea, și mergeam la Feldru, satul ei natal. Cînd am auzit la radio, nu mi-a venit să cred. Săream în sus de bucurie. Primele cuvinte care le-am rostit au fost: «mîine mă duc la Viena». Nu știu de ce, dar aveam adînc înrădăcinată în minte ideea de libertate. Ori, cînd am spus că vreau să mă duc la Viena, totul pleca de la dorința de a putea călători nestingherit în orice colț al lumii”.
În 1990, mănăstirea Horaița a fost încercuită de armată
Ce a făcut Mihai Chiuaru după 1990? Ca toți cei prinși de febra acelor zile și-a petrecut mult timp în fața televizorului și citind ziarele. „În scurt timp, însă, mi-am dat seama de ce se întîmplă în România, că sînt forțe ale trecutului care nu lasă prea ușor calea spre libertate și democrație” a spus el.
În același an, de bucurie, s-a dus la mănăstirea Horaița, lăcaș de rugăciune pe care începuse să-l picteze în 1988. „Am mers cu soția și am avut parte de o întîmplare foarte ciudată. Pe drum am depășit, fiind cu mașina, o unitate militară care se deplasa pe aceleași direcție. Seara, spre uimirea noastră, mănăstirea a fost încercuită de armată. Două mașini tip Aro au intrat în curtea interioară și repede și-au făcut apariția un grup de indivizi înarmați, agenți și oameni civili. Toți am fost scoși afară din camerele unde eram cazați și legitimați. Am rămas multă vreme cu o stare de șoc. Cît despre ce s-a petrecut acolo cu adevărat, n-am aflat nici pînă în ziua de azi”.
Un episcod unic în viața unui artist român: Africa de Sud
Mihai Chiuaru este și singurul pictor român care a pictat o biserică la celălalt capăt al pămîntului, în Africa de Sud. Totul a început cu o casetă. „Am trimis o casetă în Capetown, comunității grecești de acolo, care căuta un pictor pentru a realiza pictura bisericii „Sfîntul Gheorghe”. Episcopul grec de acolo a văzut materialul și lucrările religioase făcute la Horaița și a dat curs solicitării mele. N-a fost deloc ușor. Comunitatea era condusă de un președinte, un impozant om de afaceri cu cîteva lanțuri de magazine împrăștiate prin tot Johannesburg-ul. El era cel care hotăra cine va lucra pentru biserică, deoarece episcopul nu era decît un simplu angajat. A vizionat și el caseta și a rămas impresionat. Se putea prea bine să nu le placă și veneam acasă pe banii mei. «Modelul meu este muntele Athos și reprezentările după herminia lui Dionisie din Furna», m-a atenținat președintele comunității. Cînd a văzut că pictura bisericească din Moldova este bizantină, a fost încîntat. Totodată, am avut și noroc, căci am făcut o demonstrație pictînd patru scene cu sfinți militari, în mărime de patru metri, care le-au plăcut. Am semnat contractul și m-am apucat de lucru” . Din toată aventura sud-africană, Mihai a reținut „respectul deosebit pe care îl au acești oameni pentru artist”.
Lasă un răspuns