„Mama fabricilor de scaune” a revenit în județul Bacău

Se recomandă Claudia Duță. Este o mînă de femeie, dar numai inimă. A ajuns la 75 de ani, pe care însă nu i-i dai și mi-o închipui cum era tînără, în focul vieții. Dacă spui, unui străin, că femeia pe care o vede are la activ 26 de fabrici de mobilă în România și alte cîteva pe două-trei continente, probabil l-ai năuci. S-ar gîndi la cine știe ce proprietăți, însă Claudia Duță este doar cea care le-a proiectat. S-a întîmplat acum 30 – 40 de ani, cînd România miza enorm pe industria lemnului și punea în valoare și materia primă, dar și inteligența specialiștilor. în această industrie, Claudia Duță a ajuns printr-o întîmplare, dacă întîmplătoare pot fi lucrurile care ți se pregătesc din timp, fără ca tu să știi. A trăit și a lucrat mai ales printre bărbați, pe care i-a „învins” de multe ori profesional. Iar pentru că dragostea ei, în meserie, au fost fabricile de mobilă curbată, mulți vorbeau și vorbesc și acum despre ea ca despre „mama fabricilor de scaune din România”.

Pe Claudia Duță am cunoscut-o, cu două săptămîni în urmă, la Tîrgu Ocna, unde compania Lemarco inaugura noua fabrică de mobilă Coșna. A venit să vadă, materializată, una dintre concepțiile ei tehnologice. Claudia Duță este tehnolog în industria lemnului și profesează încă. Are o firmă prin care face ceea ce a făcut o viață întreagă: proiectează fabrici de mobilă și acordă consultații în design și tehnologia prelucrării lemnului. Este, cum se spune, „un om verde”, care mai are de spus multe. Dacă o întrebi derspre pădure, lemn și fabrici de mobilă, ochii i se aprind și cu greu o mai poți opri din vorbă. Pentru ea, lemnul e sfînt, iar pădurea e sacră. „Am lucrat – spune – la Institutul Național al Lemnului și m-am ocupat de fabricile de mobilă din România. Am proiectat 26 de fabrici în țară și vreo șase peste hotare, între care în Albania, în Coreea de Nord, în Mongolia și Ceylon. Fabricile au dat bune rezultate și cei care le-au exploatat au avut mulțumirea lor, fiind concepute pe tehnologie românească și echipate majoritar cu utilaje produse în România”.

Tehnolog în industria lemnului, după trei facultăți

Claudia Duță s-a întîlnit cu proiectarea din industria lemnului prin lucrarea ei de licență. „A fost o pasiune care a avut continuitate și care și-a arătat roadele – îmi povestește. între cele 26 de fabrici au fost și fabricile de mobilă curbată, de unde toți m-au numit mama fabricilor de scaune din România. Am și scris literatură de specialitate, în acest sens, pe care o folosesc studenții facultăților de industria lemnului. Foarte multe generații de studenți care veneau să ia bibliografie pentru proiectele lor mă salută și acum cu respect. Pentru ajutorul pe care l-am dat, fără să am pe cineva preferențial”. Aflu că s-a născut în București, dar nu este bucureșteancă. „M-am născut la Spitalul Militar din capitală – spune ea -, să nu mă piardă părinții la naștere. Dar tatăl meu era colonel și locuiam în garnizoana Turnu Severin. Peste ani, în momentul în care trebuia să dau examen la facultate, tatăl meu a fost dus la Canal. Eu am venit în București și am urmat cursurile de pregătire la chimie industrială, după care însă ni s-a spus că aceasta devine o facultate strategică a Comitetului Central, pentru arme cu diverse destinații și, deci, se vor păstra acolo numai copiii cu origine socială sănătoasă, adică fiii de muncitori și de țărani. Ceea ce nu era cazul meu”. Atunci, și-a luat actele, dosarul, și a plecat la filosofie, unde a intrat a treia, fără nici un fel de pregătire. în liceu fusese premiantă, inclusiv la desen. Abia începuseră anii ’50. „La filosofie – își amintește – l-am cunoscut chiar pe șeful uteciștilor, Liviu Răchitanu, căruia i-am făcut și teza de admitere. Deși eu nu eram utecistă. La trecerea în anul al treilea, însă, s-a făcut din nou o epurare și foarte mulți au fost dați afară din toate facultățile din țară. Dar șase dintre noi, care aveam note foarte mari, am avut dreptul să ne alegem alte domenii – minele, lemnul sau pedagogia de doi ani. Eu am ales lemnul. Am intrat, deci, direct în anul al doilea la Facultatea de industrializarea lemnului din Brașov, care a fost, pentru mine, o piatră de încercare foarte mare. Și dură. Dar eram ambițioasă și am reușit, la sfîrșitul facultății, să fiu alături de șefii de promoție”.

Toate fabricile de mobilă i-au trecut pe sub ochi

Soarta a ținut-o, pe Claudia Duță, tot pe lîngă Brașov. S-a angajat la fabrica din Măgura Codlei, unde director tehnic era un fost profesor universitar, care își alegea atent absolvenții cu care dorea să colaboreze. După patru ani însă a intrat, prin concurs, la Institutul Național al Lemnului, unde a început ca proiectant la planșetă și a ajuns șeful Secției Tehnologie – în care intra nu doar proiectarea fabricilor de mobilă și scaune, pentru care Claudia aveam predilecție și specializare, dar și fabricile de cherestea, de PAL, de placaj, de furnir, de uși și ferestre. „Am lucrat 30 de ani în acest institut de tehnologie – spune Claudia Duță. în sectorul nostru, de stat, erau 253 de fabrici de mobilă. Toate mi-au trecut pe sub ochi, dar 26 le-am proiectat personal – între care cele din Arad, Comănești (Fabrica de scaune curbate și Fabrica de mobilă corp), Piatra Neamț și Tîrgu Neamț, trei fabrici la Moldomobila Iași, o fabrică în Suceava și altele la Sighet, Pîncota, Balta Sărată, Craiova sau Corabia. România era renumită pentru fabricile ei. Am început să le exportăm. Prima a fost fabrica de scune curbate din Albania, la Pogradeț. A funcționat pînă acum doi ani. Nu de mult, m-a căutat un inginer să-mi mulțumească, pentru că a rezistat această fabrică peste 25 de ani”.

Fabricile se nasc și mor, ca și oamenii

Aproape singură printre bărbați, într-o industrie ținută la mare preț, Claudia Duță s-a ținut, cum se spune, tare. âși aduce aminte cum, într-un an, a fost trecută pe listă să plece într-o excursie de documentare în Cehoslovacia. Cu cîteva zile înainte a aflat, însă, că nu mai pleacă. Pur și simplu pentru că era… femeie. „Directorul tehnic – spune ea – mi-a dat o învoire și m-am oprit direct la ministrul lemnului. Era un mare om. Mă cunoștea, pentru că eu luasem un premiu pentru tehnologia de fabricare a unui scaun. Cînd a aflat de ce am venit, a ordonat să mi se facă documentele de plecare în aceeași zi”. Claudia Duță a văzut, de atunci, lumea în lung și în lat. România căuta piață pentru fabricile la cheie. în Algeria a fost la o licitație și a ajuns în finală cu cei din Belgia. A fost în Kenya și în Egipt, dar acolo nu era o piață pentru mobilă, rogojina fiind încă la putere. A mai făcut oferte în Nairobi, în Africa Centrală, dar taxele erau atît de mari, încît oferta românească nu a rezistat. A văzut, deci, industria lemnului de atunci, și o compară cu ce a mai rămas din ea astăzi. „Simt o mare strîngere de inimă – spune, înnegurată. Am și lăcrimat, pentru că prima fabrică proiectată de mine, la Arad, foarte apreciată și în lume, s-a vîndut pentru terenul ei. Nu mai este nici fabrica din Comănești. Noi nu avem nici manageri pentru economia de piață. Puțini au rezistat. Am avut o industrie foarte mare, construită cu inteligență românească. Acum se cere retehnologizarea fabricilor, dar și schimbarea designului produselor, după cerințele Occidentului. Și avem și noi creatori de modele de mobilă, așa cum se vede la tîrgurile BIFE. Imaginația românilor poate atinge culmi. Dar se pare că industria lemnului, a mobilei, își revine și la noi. Avem 23% din suprafața țării acoperită de păduri. Cît om fi tăiat din ele, dar tot mai avem. Lemnul este o materia primă regenerabilă. Nu se termină niciodată”. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!