Drumurile spre mănăstiri sînt adesea presărate cu necazuri și încercări. „Ispite”, cum le spun creștinii. Cel ce se încumetă la pelerinaj spre locurile în care freamătă spiritul viu al viețuirii duhovnicești trebuie să plece cu nădejdea în Dumnezeu și gîndul curat. Altminteri, riscă să cadă pradă întîmplărilor ce abat cugetul dinspre cele ale sufletului spre cele lumești. Și totul devine deșertăciune. Nici un reportaj sau un scurt itinerariu la mănăstire nu se poate realiza fără puțină zguduire de conștiință, provocată chiar și de un banal eveniment petrecut pe drum. Însă cu toții știm că așa zisul „banal” se poate transforma într-o clipă în „marea întîmplare” care, nu de puține ori, reușește să schimbe cursul vieții.
Și noi am plecat spre mănăstirea Bogdana cu gîndul de a vă prezenta unul dintre cele mai frumoase colțișoare de lume, nepătrunse de vitregiile timpului. O vreme tristă, o iarnă silită, a întuncat cerul și a luminat cîmpiile dimprejurul Bacăului. Am urcat greu cu mașina dealul Măgurii, îndreptîndu-ne, puțin după primele orele ale unei dimineți luminate, cu zgîrcenie, de un soare de iarnă timpurie, spre Onești. Traseu dificil, dacă ținem cont de porțiunile de stradă aproape înfundate, obstacole supărătoare prin consecvența arătată la fiecare kilometru. Am răzbătut, nu fără emoțiile unor accidente, evitate, nu de noi, căci multe rele se petrec fără voia noastră, ci de ajutorul venit de Sus. Un semn în plus de a trata drumul spre mănăstire, indiferent de statutul social (ziarist, fotograf, simplu curios), cu maximă atenție și cu seriozitate.
Cu ochii înălțați spre pădurile înfofolite în zăpadă, zărim în fața noastră mănăstirea Bodgana. O vedeam pentru prima oară, deși am auzit multe despre ea. Am intrat cu mașina pe domeniul mănăstiresc. La porțile sfîntului lăcaș, de unde începea marele cerc de spiritualitate, am oprit. Imagini ale tăcerii și un aer de liniște. Zăpada și corpul de clădiri abia renovate ne-au creat sentimentul unui spațiu rupt de istorie și de lume. O comoară a Ortodoxiei, pentru care, aveam să aflăm mai tîrziu, iubitorii de Dumnezeu și-au jertifit viața.
„Viața Sfintei Filofteia m-a atras la mănăstire, cînd aveam 11 ani”
O cameră simplă, cu o sobă de teracotă, o masă și un pat. Ne-am descălțat, respecînd tradiția locului, și am pășit dincolo de pragul ușii. N-am zăbovit prea mult că a apărut și stareța mănăstirii, Cristofora Hîrjală. O femeie sobră, a cărei vîrstă e greu s-o cuprinzi în date fixe, cu privire liniștită, lipsită de fariseism și protocol ieftin. O maică din cuvintele căreia răzbate viață aspră, trăită la limita puterilor omenești. „M-am născut într-o familie de oameni credincioși. Tata avea o bibliotecă mare, din care citeam tot ce puteam. Într-o zi, mi-a căzut în mînă viața Sfintei Filofteia. Atît de mult m-a impresionat dragostea ei față de Dumnezeu și vîrsta fragedă la care a tins către Cer, încît am simțit o puternică apropiere de ea. Și am intrat în mănăstire. Aveam 11 ani. M-am dus la mănăstirea Bujoreni, lîngă Adjud”, ne-a povestit stareța, care a făcut alegerea într-o perioadă tulbure, cînd autoritățile au dezlănțuit o adevărată campanie împotriva Bisericii și a călugărilor.
„Abia am apucat să intru în rînduielile monahale și a apărut decretul 410 din 1960, prin care s-a interzis orice formă de manifestare a vechilor rînduieli monahicești, călugărițele fiind obligate să plece în lume. A fost cel mai greu moment din viața mea, povestește, cu lacrimi în ochi, maica Cristofora. Au venit în forță la mănăstire și ne-au obligat să plecăm. Era imposibil să te împotrivești. Cei care s-au opus au fost bătuți și alungați cu forța. Am plecat imediat după sărbătoarea Sfîntului Dumitru, la Bîrlad. Tot ce aveam era o boccea. Singurii noștri însoțitori au fost cîinii mănăstirii, care au plîns cu lacrimi și au lătrat tot drumul. După ce am plecat cu trenul, bietele animale au rămas urlînd pe șina de cale ferată”.
Pentru maica Cristofora au urmat vremuri grele: „am lucrat în sat, la Viișoara, la o fabrică de covoare. Eram mai multe maici și nu aveam decît hainele de pe noi. Dormeam îmbrăcate și încercam pe cît puteam să ne continuăm regimul de viață monahală. Însă era foarte greu. La miezul nopții, la unu sau două, veneau autoritățile și intrau peste noi în cameră. Ne întreabau cu cine ne-am întîlnit peste zi, ce-am vorbit, ce-am mîncat. Și permanent insistau să ne căsătorim. Unele dintre maici au rezistat, altele, nu. Era imposibil să vorbim cu cineva. Nu ni se dădea voie să ieșim două pe stradă. Veneau cînd nu ne așteptam. Cînd venea iarna, căutam bobițele de struguri căzute pe pămînt și acoperite de frunzele copacilor. Le strîngeam una cîte una și le mîncam. Nu ne ajuta nimeni cu nimic. Oamenilor le era și teamă să se apropie de noi. Imediat cum îndrăznea careva, apărea miliția și-l lua la interogatoriu”, își amintește maica stareță cei opt ani de chin.
Comuniștii au transformat biserica în sală de dans
De-a lungul anilor, maica Cristofora a reușit să țină legătura cu un mare duhovnic, părintele Isaia, care a revenit și el, după cumplita prigoană, la mănăstirea Runc. La mănăstirea Bogdana funcționa în anii ’60 un spital de nebuni. Apoi, în jurul anilor 1974-1975, s-a transformat în tabără de vacanță pentru copii, iar biserica veche era sală de dans. Pictura interioară a fost acoperită. Om curajos și îndrăzneț, Părintele Isaia a reușit să redea mănăstirii Bogdana menirea ei inițială. Chiar dacă comuniștii au încercat să facă un simplu punct turistic, părintele a început să țină slujbe religioase într-un paraclis retras, înjghbat într-unul din poduri. Maica Cristofora a venit și ea la mănăstire, lîngă părintele ei duhovnicesc. Și, culmea, deși părintele dorea să refacă mănăstirea de călugări, cele mai multe care au venit au fost femei, adunate chiar în jurul maicii Cristofora.
Oamenii au aflat și au început să caute această oază de rugăciune. „Părintele Isaia făcea slujbele în pod și, nu de puține ori, cînd venea lume multă, îi era teamă ca nu cumva să se rupă dușumeaua”, ne-a povestit maica Mihaela, ghidul mănăstirii. Milițienii, alertați de evenimente, au încercat să-i alunge pe oameni. Îi vedeau adunați în stația de autobuz și îi întrebau încotro se duc. Oamenii îndrugau verzi și uscate, că se duc la pădure, să culeagă bureți, sau la iarbă verde. Însă comuniștii s-au prins și, într-o zi, au venit la mănăstire cu cîini și au încercat să-i alunge pe credincioși, dar n-au reușit. În cele din urmă, au renunțat. Apoi, încetul cu încetul, părintele Isaia s-a apucat să ridice, fără autorizație și fără să țină cont de interdicții, ajutat de măicuțe și de credincioși, mănăstirea Bogdana. Puțin cîte puțin. Întîi un corp de chilii, apoi biserica.
Am încercat să aflăm mai multe de dincolo de cortina unei epoci negre pentru istoria României, însă maica Cristofora a refuzat. „Nu vreau să dau nume, nici să spun mai multe”, ne-a declarat ea. Acum, după ce au trecut atîția ani, stareței nu-i vine să creadă că totul a trecut. „Să ne păzească Dumnezeu de persecuții. Ele sînt cele mai periculoase și cele mai greu de dus. Dacă nu-l poți iubi pe Hristos, toate sînt grele și, la un moment dat, depui armele”. Cînd a venit vorba de gînduri sau regrete, Cristofora Hîrjală ne-a mărturisit că nu o macină decît un singur gînd: „acum mă gîndesc și oftez și mă tem să nu mă primească Dumnezeu acolo în Rai. Aș vrea să mă mîntuiesc”, a încheiat ea.
O biserică cu sfinte moaște și morminte de eroi
Ghidul, maica Mihaela Radu, ne-a dus întîi în biserica mare, aflată exact în centrul mănăstirii. Un lăcaș de un alb imaculat, avînd pictată deasupra ușii de intrare, așa cum cer canoanele iconografice, hramul Sfînta Treime. „Biserica a fost înalțată în anul 1670 și este ctitoria logofătului Solomon Bîrlădeanu, cu soția Ana” ne-a explicat ghidul. Am pășit dincolo de pridvor și am pătruns în venerabilul lăcaș de rugăciune. De-o parte și de alta, jos, în marginea zidurilor de incintă, două morminte de piatră cu inscripții în slavonă. „Aici, în partea dreaptă, ne-a arătat maica Mihaela, este înmormîntat un tînăr din familia Cantacuzinilor, Ioan, mort la 28 de ani, în 1693. Iar în stînga, un căpitan de oaste, Matei Lepădatu, care a fost găsit mort în pădure de către călugări, în condiiții neelucidate, în 1684”. Despre pictura interioară, cu tendințe bizantine autentice, spre deosebire de zugrăveala de mîntuială din alte biserici din județul nostru, am aflat că a fost făcută în anul 1986, în numai șase luni, de Matei Gheorghe.
Taina imaginilor de pe pereții bisericii ne-a dezvăluit-o tot ghidul: „pictorul a fost un om deosebit, un creștin adevărat, care a realizat fresca trăind în condițile cerute de canoane. Părintele Isaia n-ar fi permis să fie încălcate normele de pictură, iar artistul a respectat întrutotul cele cerute”. Lîngă catapeteasma din lemn, datînd tot din ani ’80, în partea stîngă, lîngă icoana reprezentînd Sfînta Treime, într-o cutiuță de argint, sînt sfinte moaște, frumos mirositoare, de la mai mulți sfinți. „Au fost aduse tot de părintele Isaia”, ne-a spus maica Mihaela.
Un depozit cu „nestemate”
Ne-am închinat, mulțumind Celui de Sus că ne-a păzit întregi și sănătoși pînă în acel ceas, și am pășit în depozitul de icoane vechi. O inițiativă demnă de laudă, avută la începutul anilor ’80 de Prea Sfințitul Episcop Eftimie al Romanului și Prea Sfințitul Ioachim al Hușilor, pe atunci vicar al Romanului. Doi ierarhi care au reușit să adune la mănăstirea Bogdana icoanele vechi din diferite biserici și mănăstiri închise ori desființate. Un gînd bun, mai ales acum în anul 2002, cînd s-a descoperit că la nivelul județului au fost furate sau au dispărut sute de icoane de valoare inestimabilă, datorită neglijenței preoților sau a indiferenței oamenilor. Un univers aparte, o lume a imaginilor transpuse pe lemn, de spiritul unor epoci demult apuse. Icoane de mărimi variate, peste care s-a așternut patina timpului. „Avem în jur de 700 de icoane, din secolul al XVII-lea și pînă în secolul al XX-lea. S-au păstrat foarte bine pînă acum, însă, din păcate, nici la Muzeul Național de Artă, și cu atît mai puțin la noi, nu există condiții de restaurare”, ne-a explicat ghidul. Tot aici am găsit și vechea catapeteasmă a bisericii, din lemn de stejar, păstrată în condiții bune.
Un alt spațiu consacrat trecutului și valorilor spiritualității românești este cel al cărților vechi. Situat în alt corp de clădire, alături de muzeul mănăstrii, într-o cameră înaltă, depozitul adăpostește, de peste 20 de ani, 4.400 de volume, în limbile română, germană, slavonă, armeană etc. „Avem cărți începînd din secolele XVII și pînă în secolul XX. Au fost aduse aici, recuperate practic, asemeni icoanelor, tot de cei doi ierarhi, de la biserici de mir, închise sau desființate, și de la mănăstiri”, ne explică ghidul. Aranjate în rafturi, legate în piele, cărțile așteaptă vremuri mai bune, pentru a putea fi văzute, citite ori studiate de specialiști, lingviști, filologi ori simpli cititori. Căci, între filele cărților zac adevărate pagini de istorie.
Lîngă depozitul de carte, există muzeul mănăstirii. O impresionantă colecție de veșminte preoțești, cărți, obiecte de cult și icoane. O Evanghelie grecească din 1588, apărută la Veneția, Cazania lui Varlaam din 1643, Pravila de la Govora din 1640, iar într-o vitrină separată, trei Evanghelii tipărite de Sfîntul martir Antim Ivireanu, la Snagov și București, în 1682, 1697, și una de reală valoarea pentru începuturile introducerii limbii române în cultul bisericesc din 1693. Între minunățiile care ne-au atras atenția s-a aflat și cea mai mare ediție a Evangheliei de la Neamț din 1821, un volum îmbrăcat în argint, de dimensiuni „uriașe”.
Cu mintea la cărți și la icoane, am intrat și ne-am închinat și în biserica nouă a mănăstirii, cu hramul „Adormnirea Maicii Domnului”, ridicată în 1998. Un lăcaș la care, alături de părintele Isaia, au trudit toate maicile din mănăstire. Aici ne-am putut închina la moaștele Sfinților Martiri din Dobrogea, Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos, aduse tot cu ajutorul părintelui Isaia.
N-am mai vorbit de paraclis sau de vechea biserică, care a funcționat o vreme ca sală de dans, pînă cînd părintele a reușit să-i redea adevăratul statut. Căci la mănăstirea Bogdana sînt multe de văzut și multe de spus. Nouă ne-a ajuns puținul de care ne-am putut împărtăși datorită binecuvîntării acordate de Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului. Altfel, e cu neputință să pătrunzi în lumea tainică a acestui lăcaș. Iar maicile, multe ajunse aici dinainte de 1989, nu se lasă ademenite nici cu momeli, nici cu amenințări, căci au cunoscut destule. Înainte de a pleca, maica Mihaela ne-a vorbit în două cuvinte și despre viața de rugăciune. Iar dacă precizăm doar că „la mănăstirea Bogdana se fac molitfele Sfîntului Vasile cel Mare și de 20 de ori de zi, dacă credincioșii au nevoie, așa cum obișnuia părintele Isaia”, credem că e suficient. Deoarece molitfele Sfîntului Vasile sînt considerate în spiritualitatea răsăriteană ca fiind cele mai puternice rugăciuni care ajută pe cei bolnavi, sau pe cei aflați în necazuri și în nevoi.
Vă lăsăm să vă îndreptați pașii spre acest lăcaș, în zi de sărbătoare ori la ceas de nevoie, și vă veți convinge singuri că „la Bogdana se muncește, nu se glumește”, după cum explica maica stareța, starea de fapt de acolo. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns