Mănăstirile, loc de refugiu din calea sărăciei

• numărul celor care vor să intre în mănăstiri a crescut în ultimii ani • „activitatea social filantropică a Bisericii nu trebuie confundată cu viața monahală. Nu poți intra într-o mănăstire dacă nu ai vocație”, a declarat Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului

Lipsa unui loc de muncă stabil, sărăcia, teama de a risca într-o afacere personală sînt o parte din motivele pentru care tinerii vor să apuce și pe alte căi decît cele pentru care s-au pregătit în licee sau în facultăți. Unii și-au îndreptat pașii, imediat după terminarea studiilor, spre secția de Pașapoarte, pentru a-și procura cît mai iute actul ce le permite să iasă în lume. Cu sau fără bani, ei riscă să piardă și bruma de speranță pe care le-o oferă societatea românească. Din (ne)fericire, acest aspect îi interesează mai puțin. „Mă duc în Occident, muncesc vreo cîțiva ani, strîng bani, vin acasă și-mi întemeiez o familie”, spun o parte dintre ei. Alții vor să plece fără a mai privi înapoi, sătui și dezamăgiți de condițiile oferite în România. Există însă o categorie de tineri, mai puțin aplecați spre călătorii prin lume, despre care se vorbește mai puțin. Sînt aceia care vor să intre într-o mănăstire. De ce vin la mănăstire? O întrebare al cărei răspuns nu-l știu decît ei. Însă cert este că una din principalele cauze este sărăcia și, mai rar, problemele personale. Imaginea unora cum că într-o mănăstire găsești de mîncare, un loc unde să dormi, fără să plătești nimic și unde să poți sta ani buni fără să faci nimic, pare a fi foarte puternică. Această stare de fapt a fost recunoscută de ierarhia bisericească. „În ultimii ani s-a înmulțit numărul celor care bat la porțile mănăstirilor pentru a fi primiți să stea acolo. Însă ei trebuie să știe că nu este chiar așa de simplu. Nu trebuie confundată activitatea social-filantropică a mănăstirilor cu viața călugărească. A face bine cuiva, a oferi de mîncare și un loc de dormit pentru o perioadă limitată de timp este una, iar a urma calea monahismului este alta”, ne-a declarat Prea Sfințitul Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului. În această situație, la lăcașurile cu viață monahală activă s-au impus condiții severe de „triere” a celor care doresc să intre în mănăstire. „Nu poate intra oricine într-o mănăstire ca să rămînă acolo. Calea monahismului presupune o vocație. Nu poți deveni călugăr dacă nu ai vocație, de aceea cei care vor să rămînă în mănăstire sînt testați de stareți pentru a se vedea dacă au sau nu vocație”, a mai precizat ierarhul de la Roman. Conform regulilor monahale principalele condiții pe care trebuie să le accepte un călugăr sînt: ascultarea necondiționată, sărăcia și castitatea (fecioria). Nu de puține ori s-au întîlnit cazuri de tineri care au stat într-o mănăstire cîteva săptămîni, după care și-au luat geanta în spate și au plecat din cauza regimului de viață sever. „Au fost tineri, dornici, după cum afirmau, să devină călugări. Însă după ce au văzut ce presupune această viață, adică participare zilnică la sfintele slujbe și ascultare necondiționată au plecat cu noaptea în cap”, ne-a declarat unul dintre stareții unui schit. Așadar, cei cărora li se pare că mănăstirile sînt un refugiu bun pentru cei cu probleme sociale ori personale nu le rămîne decît să cugete mai bine dacă aceasta este calea pe care o doresc. (Constantin GHERASIM)