Mapamond aniversar

1 Mai la Casablanca

S-a nimerit ca 1 Mai 1996 să cadă într-o zi de miercuri. Pe atunci locuiam la Casablanca, într-una din cele 14 garsoniere ale unei vile cu un etaj, cunoscută sub denumirea de „Gulag”, deoarece locatarii ei proveneau din trei foste țări socialiste: Bulgaria, România și Rusia.

De dimineață, prin fereastra deschisă, care dădea în curtea interioară a vilei, au început să pătrundă brutal în camera unde dormeam sunetele imnului „Internaționala”, cu un text în limba rusă. M-am trezit și am realizat că vecinii mei ruși ascultau la radio defilarea oamenilor muncii din Moscova, cu volumul sonor dat la maximum, dintr-un reflex dobîndit în epoca stalinistă, devenit inutil între timp, prin care ei dovedeau de la distanță KGB-iștilor că participă cu trup și suflet la această sărbătoare de sorginte proletară.

În Maroc, sărbătoarea de 1 Mai apare înscrisă cu roșu în calendar, adică este „jour chômé et payé” (zi în care nu se lucrează, dar este plătită), motiv pentru care m-am hotărît să petrec acest timp liber suplimentar asistînd la defilarea ce urma să aibă loc în centrul din Casablanca, pe bulevardul Hassan al II-lea.

Cerul se arăta senin. Un vînticel care bătea dinspre oceanul Atlantic făcea aerul mai respirabil și radiația solară mai suportabilă.

Sosit devreme, am reușit să mă așez la una din măsuțele scoase direct pe trotuar ale unei cafenele de lux și astfel să fiu cît mai aproape de participanții la defilare. La fiecare măsuță se găseau cîte două fotolii din răchită orientate spre carosabilul bulevardului Hassan al II-lea. Nu apucasem să comand ceaiul de mentă, cînd l-am văzut, apropiindu-se de mine, pe domnul Bahits (Cercetătorul) Aalami (Cosmopolitul), profesor universitar de sociologie la Universitatea din Casablanca și, în același timp, partenerul meu de tenis. Era mare de statură, avînd aproape doi metri înălțime și numărul 46 la pantofi. Nu arăta ca un om de 50 de ani, ci mai tînăr. Tenul lui ciocolatiu părea deschis la culoare comparativ cu părul foarte negru, creț și tuns scurt. O pereche de ochelari heliomatici, cu lentile mari și ramă subțire de titan, încadrau un obraz cu forme rotunjite. Un zîmbet jovial îi lumina chipul. Purta o cămașa înflorată de mătase, cu mîneci scurte, care lăsa să i se vadă brațele mușchiuloase. Pantalonii, foarte largi, de culoare liliachie și o pereche de sandale romane îi completau ținuta.

– Aa, bonjour, quelle surprise! Tu es deja là pour regarder le défilé du 1-er Mai?” (Aa, bună ziua, ce surpiză ! Tu ești deja aici pentru a vedea defilarea de 1 Mai ?), și-a făcut el introducerea, așezîndu-se pe fotoliul liber de lîngă mine. Eu l-am salutat, bucuros de întîlnire, după care el a continuat în același stil exuberant: oamenii muncii marocani celebrează 1 Mai organizînd marșuri prin care își reînnoiesc hotărîrea lor de a rămîne mobilizați pentru a obține condiții mai bune de lucru și de trai. Defilarea de azi nu va fi una obișnuită. Poate ești la curent cu evenimentele, dar menționez că exact acum două săptămîni, pe 17 aprilie, a avut loc la Casablanca o manifestație organizată de Sindicatul Uniunii Muncitorilor Marocani, care a fost împrăștiată cu brutalitate de poliție, astfel că au fost înregistrați 18 răniți, conform surselor guvernamentale de informare. Toate sindicatele din Maroc au hotărît ca la 16 iunie să aibă loc o grevă generală, care va afecta 90 la sută din sectoarele de activitate.

– Pentru care motive? l-am întrerupt eu, politicos.

– Ăă, motivele sînt numeroase. Se vede că ești străin și nu cunoști în profunzime societatea marocană. În prezent, mai mult de 11 milioane din cei 30 de milioane de cetățeni ai acestei țări trăiesc sub pragul de sărăcie. Aproximativ 20 de procente din populație dispune de 80 de procente din bogăția Marocului. Trebuie să mai știi că aproximativ o treime din populația activă este în șomaj. Analfabetismul atinge cote de peste 60 de procente din rîndul populației active. Datoria externă a Marocului a ajuns la 25 de miliarde de dolari, ceea ce reprezintă 68 la sută din produsul intern brut. Ce să-ți mai spun? În închisorile marocane mai sînt încă 50 de prizonieri de opinie, iar 750 sînt dați dispăruți. Marocul a fost denunțat de 19 ori ca fiind un stat de „non-droit” (fără drepturi). Amicul meu Bahits a făcut o pauză pentru a-și trage răsuflarea.

– Ce vrei să bei? am pus eu o întrebare pentru a-i oferi răgazul necesar.

– Ce vrei tu, dar să nu fie Coca-Cola sau Pepsi-Cola, a răspuns el.

– De ce?

– Ăă, pentru că aceste băuturi reprezintă simboluri americane, iar S.U.A. au devenit inamicul principal al arabilor.

– Cum vrei tu, i-am răspuns. Ce zici de un ceai de mentă fierbinte?

– Aa, da! Aceasta este cea mai bună băutură din lume. Uite, eu de mic am băut ceai de mentă și vezi ce mare am crescut!

– Da, ai dreptate, dar nu ai mîncat mămăligă în copilărie și de aceea ai pierdut toate meciurile de tenis jucate cu mine, i-am replicat eu în glumă.

– Mai adaug la cele spuse anterior că Observatorul Geopolitic al Drogurilor a calificat Marocul ca fiind un „narco-état” (narco-stat), deoarece este primul exportator de hașiș din lume.

Bahits a tăcut pentru a sorbi din ceai. Defilarea începuse. Într-un car alegoric era un sicriu pe care fusese scris „Sănătatea noastră”. Membrii de sindicat strigau lozinci anti-guvernamentale. Polițistul de lîngă mine, care stătea cu fața îndreptată spre demonstanți, dădea semne de neliniște. La un moment dat, din mulțime s-a auzit un strigăt mobilizator: „Jos cu americanii!”. Ca din senin a apărut un steag american în flăcări. Imediat demonstranții au uitat de lozincile anti-guvernamentale și au trecut la cele anti-americane. Am observat că polițistul din fața mea a întors capul de la mulțime pentru că nu și-a putut ascunde un zîmbet de mulțumire. El știa deja că demonstrația de 1 Mai nu se va transforma în revoltă populară. (Doru CIUCESCU)