Mărturii creștine

Vechi lăcașuri de închinăciune

Clopotul bisericii din Asău are o vechime de aproape cinci secole și jumătate, el fiind turnat la 1481 din porunca voevodului moldovean Ștefan cel Mare și Sfînt. Din timpuri ce se pierd în negura începuturilor creștinătății pe meleagurile românești, oamenii și-au înălțat lăcașuri de închinăciune, dar acestea, fiind ridicate din lemn, nu au putut rezista veacurilor pentru a sta mărturie și a ajunge pînă la noi. Au rămas, însă, numeroase vestigii, alături de mărturiile orale și documentare.

Existența, în inventarul bisericii din comuna Asău, cu hramul Sfinților Mihail și Gavril, a unui clopot vechi, avînd imprimat pe el anul 1481, reprezintă un indiciu indubitabil că pe vremea lui Ștefan cel Mare satul își avea bisericuța sa, aceasta fiind așezată în cimitirul care este, la rîndul său, foarte vechi. După trei secole și mai bine, respectiv în anul 1790, se confirmă existența în această așezare a unei biserici din lemn ctitorită, spun mărturiile documentare, în același an. Aceasta avea „să stea în picioare” timp de un secol, pînă la 1891. Bătrînii satului încă își mai amintesc de existența bisericuței cu cerdac din cimitir. Lemnul folosit la construcția sa era de stejar masiv; podeaua era zidită din lespezi de piatră, iar pentru acoperiș se folosise branița.

Bisericuța călătoare

Din nefericire, foarte puțini mai sînt, astăzi, cei care cunosc cîte ceva din istoricul „bisericii călătoare” din Asău. Construită în anul 1720 de locuitorii satului Orășa, comuna Livezi, aceasta a funcționat în așezarea respectivă pînă la 1810, an în care credincioșii de aici își ctitoresc un nou lăcaș de cult, mai trainic, din piatră. Tot acum începe și „călătoria” bisericuței din lemn, care mai întîi este mutată în satul Cornet, comuna Poduri, apoi la Lucăcești – Moinești, pentru ca, după 40 de ani, respectiv la 1850, să fie adusă la Asău, unde este folosită ca lăcaș de închinăciune și slujbe pînă în 1899. Dar periplul ei nu se oprește aici. Biserica a rămas, servind drept mărturie tradiției, pînă la 1922, cînd – adevărat miracol – se întoarce în comuna de origine, care între timp devenise comuna Valea Rea, satul Prăjoaia, unde se află și astăzi.

Actuala biserică din Asău, cu hramul „Pogorîrea Sfîntului Duh”, a fost înălțată între 1892 și 1899, folosindu-se piatră de carieră de pe valea muntelui, de la Nugeac – Apa Asău și a fost zidită de oamenii locului, sub îndrumarea unor meșteri italieni conduși de Iulian Fritz Matei. Este o construcție extrem de solidă, cu ziduri a căror grosime depășește un metru. Ea păstrează stilul bizantin, în formă de cruce, cu absida altarului și a celor două strane în formă de semicerc. Pictura murală a fost executată la 1911 de pictorul Pavlu, ajutat de zugravul Dumitrescu, din Bacău.

Ca obiecte de cult cu o mare valoare istorică se remarcă, pe lîngă clopotul de pe vremea lui Ștefan cel Mare: cartea de cîntări bisericești de la 1846, Cîntările Sfintei Liturghii, tipărite la 1847, catavesierul greco-român de la 1852 , precum și alte lucrări de o valoare patrimonială de excepție.

Picturile pe lemn de tei

În urmă cu aproape trei secole, respectiv la 1750, în satul Lunca Asău se construia o bisericuță din lemn, ctitorită de monahul Vasile Bânțu, folosită și ca mănăstire. Aceasta avea să dăinuie pînă la 1813, cînd un grup de călugări veniți aici de la mănăstirea Bistrița – Neamț au zidit o nouă biserică. 50 de ani mai tîrziu, obștea monahală de aici număra 12 schimnici. Biserica a fost zidită din piatră de carieră și piatră de rîu, în stil tradițional moldovenesc, avînd formă de cruce. Dacă pictura murală nu prezintă o mare valoare istorică sau estetică, în schimb catapeteasma, cu cele cinci rînduri de icoane pictate pe scînduri din lemn de tei, în anii 1906-1908 de către Gheorghe Constantinescu și Tache, din Galați, prezintă o bogăție artistică de excepție, mai ales datorită originalității stilului, care este unul neobizantin.

Cărți de valoare

Între odoarele, cărțile de rugăciune și alte numeroase obiecte de cult păstrate de biserica cu hramul „Intrarea în biserică”, din satul Apa Asău, se remarcă două lucrări de o valoare documentară deosebită. Este vorba despre Triodul tipărit în anul 1781 la Viena, și de Psaltirea din anul 1784, tipărită la Iași. Respectivul lăcaș de cult a fost ctitorit la 1623, fiind construit din lemn, pentru ca, în anul 1802, să fie refăcut pe Dealul Popii, extins și clădit din piatră de rîu.

În acest prezent zbuciumat, devenit al timpului pierdut și uitat, nu ne mai întoarcem gîndurile spre trecut pentru a vedea lucrările Domnului care ne-au ajutat să trecem prin istorie. Știm că fiecare parte din trecut este una a prezentului, iar fiecare mărturie străveche e un semn al prezentului. Să nu ne pierdem în viitor fără a cunoaște ce a fost înaintea lui. Cu aste gînduri am purces, de altfel, la scrierea celor de mai sus. (Elena Potoroacă)