L-am cunoscut în urmă cu aproape patru decenii, cu prilejul vernisării primei sale expoziții de anvergură amenajată în foaierul hotelului „Decebal”. Lume multă și bună, venită la întîlnirea cu arta unuia dintre tinerii ce băteau la porțile consacrării: notabilități, artiști și iubitori de artă, ziariști, dar și cîțiva „rătăciți” ca mine, veniți din pură curiozitate. Nu mi-am imaginat, atunci, că peste ani voi deveni prietenul și confidentul său, prietenul „de taină”, dar și martor întristat al ultimelor clipe ce i-au precedat „marea călătorie”. Rețin cîteva din spusele lui de atunci: „Nu sînt meșter la vorbe. Pentru mine vorbesc lucrările mele. Dacă limbajul lor vă este plăcut, dacă vă sună bine la ureche, înseamnă că ne-am înțeles. Dacă nu, să lăsăm timpul spre a ne înlesni comunicarea învățînd – eu, cum să mă exprim artistic; voi, cum să-mi percepeți mesajul”.
Asistam, deși adevărul mi s-a relevat mult mai tîrziu, la un moment ce avea să devină unul de referință. Ceramistul Anton Ciobanu avea să reinventeze meșteșugul tradițional românesc al olăritului, transformîndu-l într-o artă cu valențe nemaicunoscute pînă la el și neegalată pînă acum: ceramica artistică și decorativă. Piesele pe care le-a creat în tot acest răstimp conțin mesajul pămîntului din care noi înșine am fost zămisliți, fie că le-a modelat în atelierul său de la Bacău, la Hemeiuși ori dincolo de ocean, la Philadelphia, din perioada periplului american.
Neastîmpărul, febra creației încă îl stăpîneau. Nu s-a gîndit nici o clipă că o soartă implacabilă îl va îndepărta de proiectele ce-și așteptau rîndul pe masa de lucru. Avea dorința de a trăi. De a-și continua facerea. De a ne dărui noi bucurii. Cu puțin timp în urmă, în ultima toamnă a vieții ce-i fusese hărăzită, și-a văzut împlinindu-i-se unul din marile vise: o galerie personală. Voia să înființeze o școală de ceramică și o Fundație care să-i poarte numele. Era așteptat, în primăvara acestui an, să le împărtășească din misterele talentului și artei sale, studenților de la o renumită universitate italiană. Oficiali ai Parlamentului României îi avansaseră propunerea de a proiecta și realiza lucrări pentru decorarea spațiilor exterioare și interioare ale Palatului. Dar destinul i-a fost potrivnic. Toate acestea au intrat în amintire. Anton Ciobanu nu mai aparține acestei lumi, ci doar inimilor și memoriei noastre. Mult prea devreme s-a ridicat la slava veșnică! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns