Maxime și cugetări

„Oligarhia de gașcă”

Vasile PRUTEANU

în afară de teatru, nici o altă artă nu rezumă și înfățișează mai repede și mai veridic spiritul unei epoci, oamenii ei. O face și romanul, dar într-un plan mai larg, nefiind constrîns să contureze portretele personajelor sale în puține cuvinte, într-un timp și pe un spațiu limitat. Teatrul, însă, îți pune imediat în față o oglindă în care te vezi pe tine însuți și pe cei din jurul tău, cu ideile și concepțiile lumii în care trăiești. Balzac zicea că „teatrul este adunarea fără mare cheltuială a unei întregi societăți care se cercetează și petrece chiar pe seama ei, locul de corijare a moravurilor”. în toată existanța sa, teatrul a dus o luptă necruțătoare cu moravurile decăzute, cu ideile false și dăunătoare, preamărind, în schimb, frumusețea caracterelor și comportamentelor nobile. Asta nu înseamnă că societatea, în evoluția ei, s-a curățat de răutate, minciună, abjecție, devenind angelică și paradisiacă. O, nu! Dimpotrivă! Urîciunea și mizeria spirituală au găsit nenumărate crăpături prin care să se strecoare și să murdărească tot ce e mai frumos pe lume; de la sentimentul iubirii și pînă la eroismul sacrificial. Marele ironist național – I. L. Caragiale – a zugrăvit magistral lumea româneaască cu tot alaiul ei de mitici, costici, cațavenci, ipingești, jupîni dumitrachi, farfurizi, dandanachi, zițe, vete, zoițici – o faună mișunîndă în toate straturile sociale cu o vervă și o vigoare amuțitoare. Rîdem, dezaprobăm, batjocorim personajele caragialene, dar acestea sîntem noi înșine. Lumea de azi nu-i cu nimic mai brează ca lumea de ieri. Este motivul pentru care dramaturgul George Genoiu reia în contemporaneitate „pamfletul antioligarhic plănuit dă mult… mai dă dămult” de ilustrul Caragiale. L-a inspirat „oligarhia de gașcă” a zilelor noastre, compusă din alți Titircă, Sotirescu & co. care vorbesc acum de Uniunea Europeană, NATO și capitalismul de cumetrie, precum Cațavencu de „Aurora Economică Română”. în cartea „Antioligarhice”, tipărită de curînd, George Genoiu introduce patru dintre cele mai fascinante piese de teatru ale sale: „Titircă – inimă bună”, „Anturajul lui Mitică – prinț de Prigoria”, „Trivial tango” și „Comedie provincială”, dînd o nouă dimensiune și un nou portret al stării actuale al nației române. Autorul n-a părăsit lupta împotriva decăderii moravurilor din cauza ticăloșirii mediului, pentru că a o abandona „e totuna cu ați tăia gîtul fiindcă e noroi afară”, cum scria Nicolae Iorga. Pe dramaturg îl oripilează mitocănia funciară, mîrlănia primitivă, parvenitismul, ciocoismul de tranziție, ascensiunea „lacheilor ce au luat locul stăpînilor de odinioară pe care toată lumea îi cunoaște, dar nimeni nu-i respectă” (N. Filimon).
Parafraza după Caragiale nu este doar o „zeflemea provincială”, ci mai degrabă o satiră nimicitoare, născută în vîrtejul „economiei de piață”, cu cinismul, nesimțirea, tupeul, scandalurile și plăcerile unei îndelungate existențe nerușinate. Văd că ne străduim din răsputeri să fim contemporanii lui nenea Iancu Caragiale. Nu ne lăsăm nici morți de „vițiile” caracteristice balcanismului nostru purulent. George Genoiu întinde o punte tulburătoare peste un veac, pictînd cu alte culori versiuni ale personajelor caragialene. El e, însă, mai concesiv. Protejează publicul de duritatea caracterială a nonvalorilor agresive, oferă doze suportabile de umor cinic, îngăduie cuplurilor posibilități de reconciliere la ceas de seară, „cînd oamenii pot sta de vorbă cu ei înșiși” și „admirînd ploaia de stele căzătoare într-o noapte de august a tuturor întrebărilor”. Fără a părăsi structurile caragialene, dramaturgul modifică, în sensul actualității, chiar aspirațiile cunoscutelor personaje, care nu mai sînt interesate de „Vocea patriotelui naționale”, de „Garda Civică” și de petrecerile de la „Iunion”, ci de afacerile firmei „Titircă, Sotirescu & Cherie”, de haiku-uri, de homosexualitate, care este „viitorul globalizării” etc. Acestea sînt exasperările care m-au apropiat atît
de mult de dramaturgia lui George Genoiu, pentru că în iadul din vremea noastră fiecare arde la focul păcatelor sale, ale lumii în care este silit să trăiască cum poate. Și așa cum zicea nenea Iancu -„oligarhia română este accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțarea la identitatea personală, la onoarea familiei, infamie chiar dacă trebuie și puțintel noroc – și cariera strălucită. Așa se face concurență; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române”.
Rezon!false și dăunătoare, preamărind, în schimb, frumusețea caracterelor și comportamentelor nobile. Asta

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!