Memoria clipei

Un istoric al Văii Trotușului

Cunoscutul profesor de istorie Corneliu Stoica s-a născut la 18 septembrie 1950, în Comănești, județul Bacău, ca fiu al lui Alexandru, gospodar înstărit, și al Corneliei (n. Sarca) Stoica. În urma căsătoriei cu această nu doar frumoasă, ci și harnică sălăjeancă din satul Cristolțel, tatăl său a fost dezmoștenit, alungat din casa părintească și obligat să-și înjghebeze propria gospodărie. Condițiile grele prin care a trecut tânăra mamă s-au răsfrânt și asupra copilului, ambii îmbolnăvindu-se grav, bolile și diverse accidente marcându-I toată copilăria până la intrarea în clasa I a Școlii nr. 1 Comănești. Ghinioanele nu s-au oprit însă la porțile acesteia, setea lui de carte fiindu-i frântă de o epidemie de gripă asiatică, la doar câteva săptămâni de la începerea cursurilor trebuind să fie internat, pentru un an și jumătate, la un preventoriu de copii de lângă Hârlău. La 9 ani a revenit pe băncile clasei I, dar situația disperată a mamei, internată mai mulți ani la spitalul din Galați și prin diverse preventorii, precum și peregrinările tatălui pe diferite șantiere de construcții din Moinești, Adjud, Târgu Ocna au făcut ca întârziatul școlar să-și poarte de grijă atât lui, cât și fratelui mai mic.

În 1966, tatăl său a luat o hotărâre radicală, vânzând casa clădită cu atâta trudă și mutându-se la Târgu Ocna, unde își găsise un post de pontator pe șantierul condus de Septimiu Percec. Decizia luată l-a înrâurit sufletește, atașându-se instantaneu de oraș, așa cum se întâmplase și cu scriitorul Costache Negri, înscris pe frontispiciul Liceului unde avea să urmeze clasele VII-XII. Deși în cele două clase de gimnaziu se regăseau majoritatea copiilor elitei orașului, alegerea tatălui s-a dovedit benefică în toate planurile, tânărul gimnazist și, apoi, liceean la secția umană impunându-se rapid printre vârfurile școlii nu doar la învățătură. A făcut, astfel, parte din cenaclul literar „Incertitudini solare”, coordonat de profesorii Georgeta Angheluță, Dumitru Zgăvârdici și Eugen Salahoru, printre colegii de aici numărându-se viitorii poeți Daniela Caurea, Dan Sandu, Sanda Moise, doctor în sociologie Ion Boboc, arhitect Liviu Benea ș.a. În perioada 1968-1973 au editat împreună cinci numere ale revistei „Trotușul”, fiind unul din cei mai activi colaboratori ai acesteia, pentru care a scris de toate, de la notele de călătorie geografice imaginare la articole despre fauna carpatină, istoria orașului, poezie, rebus, curiozități și până la capitole întregi din romanul „Cerșetorul milionar”. Pentru proză a și obținut, de altfel, premiul II (locul I nu s-a acordat) la etapa județeană a Concursului „Tinere condeie”, dar elanul său creator avea să fie călăuzit în cu totul altă direcție, așa că literatura a rămas pe plan secund, cedând locul istoriei.

Pasionat de zbor și de aviație încă de copil, el a fost silit să renunțe la planoare și la aeromodelele pe care le construia datorită sechelelor bolilor și accidentelor avute, însă cu imaginația a zburat până în negura istoriei, de unde avea să scoată la iveală nestemate de preț, ce au contribuit la mai buna cunoaștere a locului. Fostul responsabil al secțiunii științifice a revistei liceului și-a încercat mai întâi norocul la concursul de admitere la Facultatea de Istorie din București, dar o controversă la proba orală cu unul dintre profesorii examinatori l-a scos din cursă, astfel încât un an a funcționat ca profesor suplinitor la Școala din Nicorești, comuna Pârgărești, județul Bacău. În 1972 a revenit la admitere, însă la secția pedagogică a Facultății de Istorie-Geografie, fiind admis al doilea la proba scrisă și al 13-lea pe listă, dar terminând ca șef de promoție pe țară, în 1975, cu o medie de 9,96. Preferat al reputaților profesori Petre Coteț, Alexandru Roșu, Achim Popescu, Stelian Brezeanu, Zorin Zamfir și Gheorghe Iscru pentru sârguință, inteligență și memoria proverbială, „Faraonul”, cum a fost etichetat de colegi, a făcut o pasiune pentru cursul de egiptologie, însă a mai cochetat și cu literatura, activând în mai multe cenacluri studențești. În „Solaris”, cel condus de scriitorul Ion Hobana, a citit povestirea „Anabasis”, despre viața culturală studențească publicând articole în „Informația Bucureștiului”. Ca o alternativă la mai vechea pasiune pentru înălțimi a practicat alpinismul, o suită de alte accidente făcându-l să renunțe și la această pasiune, însă nu și la dragostea pentru munte și natură.

Din motive familiale a optat, la absolvire, pentru o catedră la Școala Nicorești, unde va funcționa până în anul 1983, în condiții grele de navetă, cu repercursiuni directe asupra sănătății și așa șubrede. În acești ani, deși izolat de lumea științifică, și-a adâncit cercetările asupra zonei, terminând concomitent cursurile Facultății de Istorie-Filosofie (1980), din cadrul Universității București, cu o lucrare de licență ce a stârnit controverse între istoricii vremii: „Valea Trotușului în perioada trecerii de la feudalism la capitalism (1749-1864)”. La cele 120 de pagini ce au însemnat, practic, primul contact cu istoria zonei trotușene, s-au adăugat în ultimele două decenii, alte câteva mii, unele inserate în publicații se specialitate – Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași, Carpica (Bacău), Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor -, ziare și reviste – Ateneu, Adolescența, Cartea, Curentul, Ecouri, Sinteze etc. – sau direct în volume. Voluminoasa lucrare „Localități de pe Valea Trotușului. Evoluție istorică” I-a permis, bunăoară, atât susținerea, sub coordonarea prof.dr. Ion Toderașcu, a concursului pentru gradul I în învățământ, cât și transformarea ei în Dicționarul istoric al localităților trotușene, cu care a debutat la Editura Aristarc (Onești, 1997). Un dicționar remarcabil, întâmpinat extrem de favorabil mai ales de cititori, ceea ce a condus la apariția altor două ediții adăugite și revizuite (1998 și 2002).

După transferarea, în 1983, la liceul în care învățase, devenit între timp Colegiul Național „Costache Negri”, și-a canalizat laborioasa activitate de cercetare spre câteva proiecte ambițioase, denumite sintetic Enciclopedie trotușeană, Cronologie trotușeană, Tezaur istoric medieval trotușean, Dicționarul istoric al localităților trotușene. La acestea se poate adăuga proiectul unui Muzeu de Istorie, pentru care a adunat deja mai multe materiale, însă fără prea mari sorți de izbândă, cel puțin deocamdată. A finalizat, în schimb, pe lângă deja amintitul Dicționar, o lucrare de mai mică amploare, Monumente istorice bisericești din Târgu Ocna (multiplicată în 1992, la Târgu Ocna) și volumul Istoria orașului Târgu Ocna din cele mai vechi timpuri până la 1918 (Bacău, 1995), retipărit în 1999 de Editura Aristarc Onești, cu un sumar îmbogățit cu 134 de pagini. La aceeași casă editorială oneșteană apare în 2002 monumentalul Tezaur istoric medieval trotușean (1399-1740), însumând 1250 pagini de informații și documente, în manuscris mai așteptând oportunitatea tipăririi lucrărilor de licență și de grad, precum și a volumelor Proprietari, proprietăți și forme de proprietate pe Valea Trotușului în Evul Mediu (până la mijlocul secolului al XVIII-lea) și Târgul anilor romantici, Un secol de istorie (1848-1948). Pe lângă activitatea de la catedră și munca de cercetare a activat în această perioadă în cenaclurile locale, publicând diverse materiale în revistele Ecouri și Adolescența, în secțiunile Asociației „Costache Negri” din Târgu Ocna, Fundației Naționale „G. Călinescu” din Onești, Filielei Bacău a Societății de Științe Istorice din România, în conducerile cărora este membru, ori în diverse alte organisme neguvernamentale, unde e adesea solicitat pentru a-și expune punctul de vedere avizat despre istoria locului. Recunoscut drept unul din animatorii vieții spirituale a orașului și cel mai documentat istoric al Văii Trotușului, Corneliu Stoica a creat un nucleu documentar ce poate sprijini oricând viitoarele cercetări pluridisciplinare despre această importantă și interesantă zonă geografică a țării. (Cornel GALBEN)