„Dați-mi voie să vă pun la punct!”
Într-una din zilele trecute mă aflam într-un magazin zis cu ștaif, pentru cumpărături. Unitatea cu pretenții – cel puțin la prețuri – acceptă la plată și tichete de masă. Cum prin lege am dreptul la acele bonuri valorice, am făcut ceva socoteli și am plătit în parte cu bani, iar pentru diferență am dat unul dintre tichete. După ce am luat cumpărăturile, am auzit-o pe cucoana de la tejghea spunînd cu un ton de dispreț profund: „Uite sărăntocii, mai au și pretenții!”.
Oarecum surprinsă, m-am întors și am întrebat-o pe vînzătoare de ce face astfel de afirmații, atît timp cît o directoare de firmă pe care o cunosc cumpărase mai înainte ceva tot cu tichete de masă, deși salariul ei trece binișor de 10 milioane de lei. Oare și ea e tot sărăntoacă? La care, înțepata doamnă de dincolo de vitrina frigorifică mi-a aruncat suveran: „Ei, nu ești ca ea, madam!”
Schimbul de replici mi-a amintit, dacă mai era nevoie, că sînt în România, iar faptul că au trecut aproape 13 ani din decembrie ’89 nu se vede în anumite locuri. Personal, nu mă simt deloc în categoria sărăntocilor. Și asta nu din vreun orgoliu stupid, ci pur și simplu pentru că am din ce trăi și încă bine. Faptul că primesc de undeva tichete de masă nu este un favor făcut mie, nu este o pomană. Asta este legea și mie mi se pare absolut normal să le folosesc.
Anormalul este, în opinia mea, în altă parte. Este atît în modul de percepție al vînzătorilor asupra acestor bonuri de masă, cum mai sînt numite, dar mai ales în mentalitatea lor. Probabil că în mintea cucoanei de la tejgheaua acelui magazin „cu ștaif” cei ce achită cu tichete valorice sînt săracii, oameni la care firmele sau instituțiile publice care-i angajează le dă o pomană de un milion de lei pe lună. Așa să fie? I-aș aminti înțepatei doamne că pînă și ministrul Educației, Ecaterina Andronescu, primea bonuri de la universitatea de stat unde predă. Și domnia sa este tot o sărăntoacă? Ca să nu mai vorbim de ingineri, directori și chiar patroni care se folosesc de acest drept. Știu însă și ce mă deosebește de aceștia, în viziunea vînzătoarei: faptul că nu i-am lăsat și ei un bacșiș de două-trei bonuri, acolo. Atunci precis nu mai eram categorisită atît de disprețuitor între „sărăntoci”.
Ei, bine, aici intervine o altă problemă, și anume modul cu care comersanții autohtoni își tratează clienții. Nu ne-am dezbărat încă de suveranitatea anumitor vînzători de dinainte de 1989. Mai ales cei din magazinele alimentare sau din cele „speciale” ajunseseră mai șefi decît toți inginerii din fabrici și profesorii din școli. Lipsurile de tot felul au dus atunci la un servilism silit către o categorie socială altminteri banală, care nu are atribute deosebite. Ce-i, la urma urmei, un vînzător? Un om cu o pregătire de obicei medie, care vinde produse de un fel sau altul. Este un muncitor oarecare. Nu este patron, pentru că atunci cînd la raft sînt patronii, aceștia nu știu ce să mai facă pentru a-și vinde marfa. Ceea ce uită deseori acești „suverani” vînzători este faptul că nu ei sînt stăpîni, ci clientul. Chiar dacă economia de piața șchioapătă încă la noi, concurența și-a intrat în drepturi, iar eu, „sărăntocul” posesor al bonurilor de masă, am zeci de magazine unde să fac cumpărături pe baza lor. Cît despre bacșiș, o fi intrat el în obișnuința românească, dar îl dau cînd am eu chef, nu cînd are chef vînzătorul. Să-i mai amintesc înțepatei doamne de la tejgheaua autohtonă că în Germania casierele care au plus în casă la sfîrșitul zilei de lucru riscă să-și piardă locul de muncă? Și că vînzătorii din magazinele „cu ștaif” din Londra trebuie să declare și ce au la ei, și ce primesc de la alții? Distanțele între ei și noi se mențin nu atît geografic, cît ca mentalitate. Un vînzător de la un magazin, indiferent de categorie, nu-și permite să comenteze clienții, altfel își pierde locul de muncă în minutul următor. Poate face ce comentarii vrea, dar în afara serviciului și nu cînd este de față cel vizat. La noi, acest lucru nu a intrat încă în conștiința celor care sînt doar vînzători.
Mi se poate reproșa trimiterea frecventă către Europa vestică, dar să nu uităm că vrem să intrăm în Uniunea Europeană, nu în altă parte. Uniune care-și acceptă și „sărăntocii” care plătesc cu bonuri valorice, și pe cei care plătesc cu cărți de credit, și pe cei care achită cu cecuri… (Gabriela PASCU)
Lasă un răspuns