Singurele lucruri pe care romanii le au din belsug, ba chiar le si prisosesc, sint politica si fotbalul, pe care le servesc la micul dejun, la prinz si la cina, cu suplimente consistente intre mese. Daca in urma cu un deceniu premierul taranist de-atunci ne promitea privatizare pe piine, astazi avem parte din plin de circarelile de pe terenurile de fotbal si din studiourile de televiziune, care au transformat acest sport intr-o adevarata psihoza endogena periculoasa si netratabila. Toti cei implicati in fenomen, investitori, finantatori, presedinti de cluburi, tehnicieni, jucatori, bat moneda calpa a pasiunii, fara a realiza ridicolul afirmatiilor, faptelor si atitudinilor lor, care conduc spre una si aceeasi motivatie: interesul; material si de imagine. Dincolo de aceste definite nu vom gasi decit fatarnicia, demagogia, arbitrariul, abuzul, necinstea. Principiile morale nu-si gasesc locul aici, in aceasta lume pretins exclusivista, ele sint luate in picioare si strivite de crampoane. Ilustrind si sustinind o celebra maxima a unui ginditor antic (Tertulian): pildele rele strica moravurile bune.
A vorbi despre moralitate in fotbal nu poate fi decit o incercare temerara si complet lipsita de sanse. Exemplele de fiecare zi ni le ofera insesi campionatele noastre, de la prima si pina la ultima categorie, aceea de Onoare (?!): coruptie, furturi sub toate formele, machiavelism. La finalul unuia din meciurile recent disputate, antrenorul echipei cistigatoare stupefia prin declaratia pe care o facea, reabilitindu-se partial prin sinceritatea dezarmanta pare-se scapata de sub control: am vazut si eu ca nu prea era penalty, dar ce voiati sa fac?! Eu sint prieten cu antrenorul advers, dar ma bucur ca am cistigat!…
Chestiunea tine exclusiv de mentalitate: invingator cu orice pret, pentru ca o victorie inseamna bani, glorie, puncte, notorietate. Tehnicianul politehnistilor ieseni incerca sa dreaga busuiocul in urma victoriei schioape obtinuta dintr-un penalty dubios dictat de arbitru impotriva adversarilor: sa tacem din gura ca sa nu-l miniem pe Cel de Sus!; noua ne-a dat, adversarului i-a luat… Recordul absolut in materie apartine, insa, nemtenilor de la Ceahlaul, preferatii si protejatii Federatiei si ai Nasului, care in tentativa lor de (re)promovare in prima Liga au parte numai de cadouri la comanda: zece penaltiuri in tot atitea partide, toate acodate pe final de meciuri si care le-au asigurat victoriile. Spiritul sportiv se pare ca a fost aruncat la ghena de gunoaie si ingropat sub murdariile de tot felul provenite de la promotorii si sustinatorii unor astfel de practici. In dispretul total al celor care obiectiveaza, in ultima instanta, intrecerile fotbalistice, si nu numai: spectatori din tribune. Redusi la simple mase de manevra si tratati ca atare: nu spectacolul sportiv are prioritate, ci rezultatul, indiferent de mijloacele prin care acesta se obtine.
O observare atenta a fenomenului, detasata de implicarea directa si ferita de consideratii subiective, ofera constatari surprinzatoare; prima ar fi ignorarea totala a spiritului de fair-play ce trebuie sa caracterizeze orice intrecere sportiva si care le da sens si valoare morala. Nici un arbitru care a luat o decizie eronata, ci vadit intentionata, nu si-a facut mea culpa, desi nu de putine ori au fost probate premeditarea si reaua-intentie, cu ceea ce se afla dincolo de ele. Nici un antrenor nu a refuzat vreodata un astfel de cadou, ba chiar l-a revendicat prin solicitari vehemente. Nici un jucator nu a incercat sa repare nedreptatea impotriva adversarului printr-o executie care sa rateze lovitura. Nici un presedinte de club nu a recunoscut deschis ca echipa sa a fost avantajata printr-o decizie eronata. Fiecare a fost bucuros sa profite de situatia creata, desi adversarii au avut de pierdut prin sanctionari nemeritate. Pentru ca lucrurile sint cit se poate de clare: cele mai multe dintre interesele din culise trec prin fluierul arbitrului. Dincolo de ele e doar amagire. Pe care acest final de sezon l-a reconfirmat cu prisosinta: meritele se impart contra cost, iar ierarhiile se cladesc pe nisipuri inselatoare. In sportul cu crampoane moralitatea e de partea celui care striga mai tare si plateste mai mult.
Lasă un răspuns