MENTALITĂȚI Singura șansă – competiția reală

Acum cîtva timp m-am întîlnit cu o rudă. Nu ne văzusem de mult, de ani de zile. Legăturile mele cu anumite ramuri ale familiei sînt sporadice, dar persoana în discuție făcea parte dintre cei cu care îmi plăcea să stau de vorbă, întrucît consideram că este deschisă la minte. Ei bine, ultima întîlnire mi-a dovedit încă o dată că universul uman este cît se poate de imprevizibil. Faptul că o discuție relativ banală s-a transformat într-o controversă animată încă n-ar fi mare lucru. La urma-urmei, contradicția este mama progresului și asta n-au descoperit-o teoreticienii comunismului, ci filozofii Greciei antice. Ceea ce m-a lăsat însă cu gura căscată a fost înțepenirea în anumite tipare la o persoană tînără, puțin peste 30 de ani: că era mai bine înainte de 1989, că știa fiecare care îi este locul, că intelectualii erau puși în valoare etc., etc., etc.

Surpriza, șocul etalării acestui mod de gîndire au fost totale. Părinții mei spun și ei că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu”, dar este de înțeles. Acea epocă a fost pentru ei un progres real față de ceea ce fusese în copilăria lor. Dar ca o astfel de atitudine să o întîlnesc la o persoană tînără, pe care o știam deschisă noului, avînd în curriculum vitae o licență la o facultate de prim rang, asta chiar m-a șocat.

Finalul discuției respective nu este important, dar am rămas cu un gust amar. Mi-am dat seama că otrava anilor în care totul era decis de statul-tată și mamă, de partid și naiba mai știe de cine din acel sistem nu și-a pierdut efectul. Iar privilegiile care li s-au acordat unora doar pentru apartenența la partid sau la o anumită categorie profesională au rămas și acum în mintea multora. Acea persoană tînără despre care am vorbit la început a avut, de fapt, parte de acest tip de facilități, acordat anumitor categorii profesionale. Nu-i neg meritele, dar dacă era muncitor într-o fabrică, oricît de bun ar fi fost, nu avea atîtea privilegii. Iar acum ar vrea salariu mare, „în acord cu pregătirea”, dar să muncească doar cîteva ore pe zi, să-și facă programul cum dorește și altele asemenea. Se uită cu invidie că alții au bani mulți și se duc în Baleare sau cine știe pe ce tărâmuri exotice. Dar nu a încercat altceva, cu un posibil salariu mai bun, dar și cu muncă mai multă și cu responsabilitate pe măsură.

Ceea ce se refuză, de fapt, la noi este competiția. Nu mă refer la cea din economie, unde concurența a apărut vrînd-nevrînd prin natura pieței libere. Atitudinea oamenilor dovedește încă o deosebită rezistență la schimbare. S-a încetățenit ideea serviciului călduț, a locului de muncă fără bătaie de cap, de genul „timpul trece, leafa merge” și, dacă se poate, noi stăm cît mai mult degeaba.

Ei bine, eu nu cred că așa se progresează. La urma-urmei, sistemul capitalist, atît de blamat de unii români, este unul al competiției, în care fiecare trebuie să-și caute locul. Este adevărat că prea mulți patroni și-au bătut și-și bat joc în continuare de salariați. Dar, oricît ar fi de greu, se poate lupta pentru o schimbare și ea este posibilă. Nu te dă nimeni afară cu tinicheaua atîrnată de coadă că nu vrei „să construiești socialismul” în fundul Deltei Dunării. Nu vine nimeni să-ți dea în cap pentru că nu vrei să mai fii un inginer oarecare într-un mamut industrial și vrei să o faci pe taximetristul pentru că așa ți se pare mai bine. Găsești oricînd o alternativă. Dar pentru asta trebuie să gîndești așa și să vrei să faci ceva înainte să te plîngi că nu se poate.

Capitalismul este un sistem competițional, unde mila nu are loc. Dar altfel nu se progresează. Este un sistem în care și Bill Gates, marele șef al Microsoft, a trebuit să lupte să ajungă în vîrful piramidei. Dar a ajuns și a învățat cîte ceva, dovadă sumele imense donate unor fundații care sprijină pe cei cu minți strălucitoare și talente deosebite, care n-au posibilități materiale. Că Microsoft se menține în topul firmelor de software care inventează noi și noi programe și aplicații este acum de înțeles. Păi unde se duc acele minți strălucitoare? Dar a-ți imagina că ai ajuns într-o astfel de companie și de acum dormi liniștit decenii întregi, pînă ieși la pensie, este o mare tîmpenie. La români prostia asta este încă implementată adînc în gîndire. Și prețul plătit este imens. (Gabriela PASCU)