Tot mai mulți părinți își îndrumă copiii să facă sport, mulți din dorința de a le asigura acestora un viitor și, poate la fel de mulți, din dorința de a-și anula neîmplinirile prin realizările odraslelor. În România, țară ieșită, chipurile, de sub dominația comunistă, foamea este mare. Cine are cît de cît o posibilitate de a se aventura într-un domeniu care să aducă satisfacții, nu imediate, alege sportul. Aici se vehiculează ceva bani, mai ales în cercurile înalte, dar nu este nici aici o regulă. Spre exemplu, în gimnastică, avem campioni cu toptanul, de aproape trei decenii, dar nu se poate spune că pe marii performeri îi scot banii din casă. Veniturile sînt, categoric, mai mari decît cele ale omului de rînd, dar și munca este zdravănă. Au dreptate și cei care trag din greu în fabrică sau pe cîmp și fac comparație între veniturile lor și ale celor care, să spunem, aleargă în arenele sportive de două sau trei ori pe săptămînă pe parcursul cîtorva luni din an. Comparația se poate face, de asemenea, între felul în care sînt plătiți doi antrenori sau doi sportivi de la noi sau din Statele Unite, spre exemplu. Diferența este enormă. Îmi spunea deunăzi un tehnician băcăuan că în America, pentru aceeași muncă sau chiar pentru una mai ușoară, ar fi plătit cu 5000 de dolari pe lună. Așa o fi. Ce se întîmplă însă la noi? Merită sau nu să mai faci sport? Se pare că da pentru că, în pofida cîștigurilor mici din sporturile altele decît fotbalul, copiii ajung pe arenele sportive. La tenis, spre exemplu.
Tenisul de cîmp, un sport „aristocratic”
În vremurile inventării acestei distracții cunoscute acum sub numele de tenis de cîmp, adică la sfîrșitul secolului al 19-lea, doar familiile înstărite, ale aristocraților englezi, erau implicate în fenomen. Pînă la începerea celui de al doilea război mondial, tenisul a rămas în „proprietatea” celor care aveau bani deși jocurile, devenite ulterior sportive, nu sînt neapărat inventate de oamenii cu stare. Și plictiseala sau traiul dulce și netulburat poate duce la inventarea unei ocupații, neproductive în primă fază. Dorința de relaxare a celor cu griji multe și bani puțini a condus, de asemenea, la apariția unor jocuri precum tenisul. Duelul dintre bogați, nu neapărat aristocrați, și săraci, continuă și în zilele noastre inclusiv pe teritoriul sportului. Cei care au puțin vor mai mult iar cei care au deja nu vor să piardă, cel puțin. S-a creat în timp, mai ales după a doua conflagrație mondială, o industrie care cu timpul a devenit din ce în ce mai puternică iar sportul nu a fost deloc ocolit, ba chiar a trecut la priorități în domeniul afacerilor. Sportul a devenit un mod de a exista, mai precis de a face bani și, lucru verificat prin practică, nu mai este decît într-o mică măsură o distracție, în special pentru spectatori.
Părinții, principalii sponsori
Cheltuielile pe care le face un părinte pentru a-și vedea odrasla ajunsă în lumea bună a tenisului sînt de cele mai multe ori în van. Puțini sînt cei care ating marea performanță, în sporturile individuale, inclusiv în gimnastică unde sîntem cei mai buni din lume. Reușitele sînt și mai rare în tenis, chiar foarte rare. Bacăul, spre exemplu, are la ora actuală doi sportivi care au ajuns campioni naționali de seniori, Aurel Damian și Mihaela Vulpe. Le calcă pe urme încă vreo cîțiva, dar pînă la intrarea în topurile mondiale mai este cale lungă de străbătut. Trecînd peste talentul copilului să menționăm că o rachetă competitivă costă cam 4-5 milioane de lei și te ține doi ani. La un ritm de două antrenamente pe zi racordajul plesnește odată la trei zile, un fir de calitate avînd un preț de 150 de mii de lei. Dacă poți să-ți pregătești singur racheta faci o economie, la manoperă, de 50 de mii de lei. Cel mai prost set de mingi (patru la număr) costă 150 de mii de lei, pe care îi dai de două ori pe săptămînă. În plus, acestea sînt mai grele decît cele de calitate (240 de mii setul) și rup racordajul mai repede. Tot la un antrenament serios se duc trei perechi de șosete, iar pentru pantofii de sport, de firmă, mai trebuie scoși din buzunar încă 2-2,5 milioane de lei pe an. Zgura uzează cel mai mult încălțările. iar la noi majoritatea terenurilor au o asemenea suprafață. Gripurile pentru mînerul rachetei costă 180 de mii de lei și te țin două luni dacă vrei să faci treabă. Cine dă bani pentru toate acestea? Părinții, în general.
Mai sînt însă și alte cheltuieli la care tot părinții participă. O cazare ieftină, pe noapte, ajunge cam la 100 de mii de lei. La aceasta se adaugă masa, cam 80 de mii pe zi, o taxă de concurs, cam de 80 de mii pentru un turneu de categoria a treia și, dacă există posibilitatea unui „sparring”, antrenament cu un adversar de nădejde, mai în vîrstă de obicei, trebuie scoși din buzunar alte 50 de mii pentru o oră de dat mingea peste fileu. Iarna, efortul financiar este completat și de costul antrenamentelor de la sală, 150 de mii ora. Aceste cheltuieli se mai diminuează cînd sportivul ajunge să ia medalii în competiții naționale sau internaționale, clubul legitimant suportînd o bună parte din povară.
„Clubul nu trebuie considerat WC public sau societate de binefacere”
De la clubul la care este legitimat unui sportiv, de valoare, i se asigură o îndemnizație lunară, participarea la două sau trei turnee de calibru internaționale sau naționale (n.r., cazare, masă, transport), antrenamente gratuite etc. Dorin Arădăvoaicei, director al Sport Club Municipal Bacău, spune cum devine treaba cu tenisul la gruparea pe care o conduce: „Cam 30-40 la sută dintre cheltuielile care se fac cu un sportiv, practicant al tenisului, intră în atribuțiunile părinților. Vorbim de sportivi care au confirmat în concursuri importante, care au valoare și rezultate. Nu voi fi niciodată de acord cu excursiile pe banii clubului, cu mersul în grup la turnee doar pentru a face act de prezență. Cei care țin morțiș să meargă la competiții trebuie să aibă și bani deoarece clubul nu este societate de binefacere. Investițiile vor fi orientate doar către jucătorii de valoare. Ele trebuie să se întoarcă la club. Nicăieri în lume nu se mai practică sportul profesionist de amorul artei. La fotbal se întorc înapoi banii investiți, pe cînd la noi se dorește continuarea stilului comunist pînă dincolo de gardul cimitirului. Nu se poate să tot iei și să nu dai nimic înapoi. Se fac cheltuieli mari cu întreținerea terenurilor, cu apa rece sau caldă, cu cazarea, unde este cazul, cu materiale, cu plata angajaților. Toate costă. Baza, în acest domeniu, este constituită de pregătirea de acasă. La un moment dat jucătorul se plictisește și pleacă, ba mai și scuipă în urmă, iar eu rămîn cu buza umflată. Aici nu-i WC public”.
Sub 1 la sută dintre tenismenii români ajung sportivi mari
„În București și în cîteva dintre orașele ardelene există o altfel de optică în privința sprijinirii valorilor. Acolo se găsesc sponsori care dau bani și pentru tenis în vreme ce la noi buzunarele sînt cu arici. În plus, banii pe care i-ar da un sponsor trebuie să treacă și pe la club. Sportivii ai căror părinți au bani își permit să facă 8-10 turnee internaționale pe an și astea costă mii bune de dolari. Fără experiență în turnee nu poți face față la competiții de interes major”, spune părintele unui jucător de tenis dintre cei ajunși în topurile naționale.
Mulți dintre copiii talentați nu au șansa de a beneficia de condiții propice performanței întruc provin din familii sărace. Inițierea în tainele tenisului, pentru cei mici, costă cam 3, 4 sau 500 de mii de lei pe lună, funcție de club, la un ritm de circa trei antrenamente săptămînal. Greul încă nu începe în această fază. Cam la doi ani, sportivii talentați încep să cîștige turnee și pretențiile cresc, odată cu cheltuielile. O parte dintre aceștia se bazează pe părinți, în continuare, o parte încap în bugetul clubului. „Nu avem cum să-i susținem pe toți, ci doar pe cei valoroși. Bugetul secției de tenis de la SCM Bacău este anul aceasta de 460 de milioane dintre care 180 de milioane de lei vin de la MTS, ca subvenție, restul trebuind a fi procurați din venituri proprii, adică din sponsorizări sau servicii precum închirierea de terenuri de joc cu ora. Mulți se pregătesc gratis la noi și apoi întorc spatele, inclusiv cînd vine vorba de reprezentarea țării în competiții mari. De aceea nici Federația și nici MTS-ul nu-i mai susține. Dacă ar fi să plătească fiecare pentru cît profită de condiții ar trebui să dea cam 5000 de dolari pe an”, completează Arădăvoaicei.
Categoric, părerile sînt împărțite în ce privește susținerea materială a sportivilor de valoare. Cert este că, în conformitate cu statisticile, mai puțin de 1 la sută, de fapt cam 0,4 la sută, dintre sportivii care sînt orientați către marea performanță ajung în vîrf, acolo unde să lupte de la egal la egal cu nume mari. De la noi din țară au izbutit acest lucru Năstase, Țiriac, Ruzici, Mihai, Spîrlea, Dragomir, Voinea, Pavel, ca să-i amintim doar pe cei consacrați la nivel de seniori. (Marius AMBROZIE)
Lasă un răspuns