„Mesaje” din Cudalbi

„Ai făcut cură de pepeni în vara asta?” – mă întreabă amicul Aurel Olaru, profesor de istorie, pe care-l cunosc de o viață. Știu că vara, pînă pe la sfîrșitul acestui anotimp atît de drag mie, dar și după aceea, pînă spre începutul lui octombrie, amicul Olaru mănîncă – eram să spun că țața Ileana din Lipova: „consumă” – zilnic un harbuz. „Face bine sănătății” – e convins el, iar eu îi urmez exemplul. Dar, spre deosebire de el, eu, atunci cînd cumpăr pepeni, stau de vorbă și cu țăranul. Nu cumpăr din altă parte. Din principiu. Cumpăr numai de la cel care produce. Iar țăranii ăștia, care vin aici, la Bacău, de mulți ani, cu mașinile lor cu număr de Galați, îmi spun că-s din Cudalbi. Așa am ajuns să știu cîte ceva despre comuna asta, deși habar n-am unde-i, că n-am fost niciodată acolo. Da, se pare că aici, la Cudalbi, e patria pepenilor din partea asta de țară. Prin iunie, am cumpărat, odată, un pepene de la un țăran care zicea că-i din Craiova. Era bun, nu spun nu. Dar pepenii ăștia din Cudalbi îs extraordinari. Deși, parcă – iată, sînt cîrcotaș – pepenii aceia pe care tata îi cumpăra și-i aducea acasă erau mult mai dulci…!
Venea tata tîrziu, în noapte, și pe mine mă trezea, eram cel mai mare dintre frați, scoală, bă Iojăne, scoală, zicea el cu glas scăzut, să nu-i trezească pe ceilalți doi frați, că dormeam toți într-un pat, și eu, într-un tîrziu, mă trezeam din somnul acela adînc și liniștit ca Bistrița la Cruci, acolo unde apa stătea în loc, și eram tare îmbufnat că mă smulsese din visele cu Feți Frumoși și Ilene Cosînzene, dar îmi trecea repede cînd vedeam harbuzul acela de culoare verde închis și cînd tata tăia felia mare, mare, și pepenele mi se lipea de buze… Doamne, ce minunăție…! Acum, țăranul din Cudalbi îmi dă unul mare, de zece kile, ieftin, că patru mii înseamnă atît de puțin pentru munca lui și pentru drumul lui și pentru nopțile lui dormite – dacă pot spune așa – la marginea trotuarului din piața mare a orașului. Da, domnule, la noi toți cultivăm pepeni, din tată în fiu, eu am șase hectare și două hectare le pun, an de an, cu pepeni, așa îmi spune omul acesta masiv, cu burta cît polobocul în care puneam, toamna, murături, e dezbrăcat de la mijloc în sus, soarele e puternic și el caută un mușteriu să vîndă toate cele 5000 de kilograme din mașină și remorcă, de aș găsi unul să-i dau cu două mii, mai zice el… Munca noastră?, păi munca nici n-o punem la socoteală, domnule, și cîtă muncă, domnule, așa îmi mai zice omul acesta masiv, nebărbierit și ars de soare. A doua zi cumpăr iar de la el, da, reia el, am găsit un cumpărător, vroia cu o mie și jumate, mi-i lua pe toți, dar nu, nu i-am dat, stau eu aici cu flăcăul ista al meu, și-i vînd, n-am încotro. După patru zile l-am văzut pregătindu-se de plecare. L-am salutat, și-a vîndut toți harbujii, cu patru mii kilul, n-a acceptat să-și bată cineva joc de el, de munca lui neplătită niciodată, și așa pleacă acasă cu ceva bani pe care-i va cheltui, în cea mai mare parte, la înființarea noii recolte și la întreținerea ei. âl privesc și-mi zic, în gînd, că oamenii ăștia din Cudalbi sînt mari iubitori ai pămîntului, iar noi, băcăuanii, ne putem socoti niște norocoși…

Eugen VERMAN eu aici cu flăcăul ista al meu, și-i vînd, n-am încotro. După patru zile l-am văzut preg

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!