Deși credeam că sînt în SUA, p-aci se vorbește numai spaniola. Așa că merge destul de greu cu acomodarea la limba engleza, dar mă descurc excelent. Ce să-ți spun? Aici e o cu totul altă planetă! Mă așteptam la orice, dar la ce am gasit aici, nu. Aș dori să existe un aparat care să înregistreze sentimentele, pentru că o fotografie sau un film nu fac doi bani.
Începutul e simplu: am zăcut pe Otopeni vreo șapte ore. Nu am avut nici un tren care să sosească în București mai tîrziu, am plecat apoi cu un Airbus al companiei Air France și eram cît se poate de emoționat. Mai zburasem cu avionul, dar numai pe rute interne. Am încercat să observ cît mai multe, de exemplu Budapesta „by air”, puțin din Alpi, orășelele perfect trasate ale Franței și, în sfîrșit, Parisul vazut de sus, care este „merveilleuse”. Cerul era perfect senin, așa că am distins cu claritate Versailles-ul, Tour Eiffel, Arc de Triomphe, Champs Elisee-ul, o minunăție! Am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle. Este imens, cam cît Bacăul și împrejurimile, o aglomerație de nedescris. Este, într-un fel, poarta Europei spre Americi, Africa și Asia. Aici, primul șoc, cel etnic: negri, creoli, asiatici, caucazieni și români, șapte mii de limbi care se vorbesc în jurul tău. Nu mai știi ce să asculți, ce să privesti, la ce sa fii atent, pe unde să calci. Eu, fuga repede la un bus ce trebuia să mă ducă la terminalul spre Miami. Am facut aproape o oră cu bus-ul. Lîngă mine, un afro-american (negru, de fapt, dar așa este „politically correct”), de doi pe doi, mirosea fain, a Guerlain presupun. Aflu într-un tîrziu că e de undeva din Senegal și brusc mi-a scăzut interesul.
Ajung la terminal. Coada de vreo 300 de omuleți pentru îmbarcare. Mă furișez într-o budă să fumez o țigară (peste tot, din Otopeni pînă în camera mea de hotel este interzis fumatul!) și dau, surpriză!, peste alți 15 omuleți fumători, galbeni ca ceara, că erau la a treia țigară la rînd. Bag și eu vreo două, să-mi ajungă, fiindcă aveam de mers zece ore pînă la Miami. Mă îmbarc, un Boeing 747-400, tot Air France. O „cămilă” a aerului, imens. Stewardese, franțuzoaice bineînțeles, urîte bineînțeles, dar pline de amabilitate, bineînțeles.
Decolăm. Meștere, parcă era Metro printre nori. Frumos Atlanticul de la 10.000 de metri! Încep turbulențele, se zguduie avionul de parcă e cutremur. Dar, mulțumită fiolelor de whisky și vin roșu și vin alb și gin și whisky oferite din partea Air France, să mor dacă mi-a păsat! După vreo șapte ore, se vede pămîntul american! Mai băgăm vreo trei ore de altitudine, ajungem deasupra Miami (toată zona e cam cît județul Bacău, nu glumesc), și hop!, o mică furtună tropicală deasupra aeroportului. Așa că mai facem vreo trei ture prin zonă, noi și încă vreo 80 de avioane, de parcă era congresul PSD acolo, dar, într-un tîrziu, ne strecurăm printre trei fulgere, nouă trăsnete și 25 de nori și aterizăm. Urale, bătut din palme, răsuflat ușurat, terminat fiola de whisky. Miami, pămînt românesc.
Pe șoselele americane, exact ca-n junglă
Bineînțeles, am mers vreo juma’ de oră pînă la Immigration Office. Acolo, vreo 20 de cozi lungi de 50 de metri. M-așez la una, aștept vreo oră jumate, ajung la ghișeu și, bineînțeles, mă așezasem greșit. Dar, amabilă, doamna afro-americană de 250 de kilograme mă conduce la ghișeul special pentru crew-member (marinari, care vasăzică!), unde, bineînțeles, erau vreo trei omuleți. Termin rapid, îmi ardea buza după o țigara. Mă mai plimb vreo 15 minute pînă îmi iau bagajele, trec prin vamă, n-am avut chiar nimic de declarat și țuști afară, în aerul atît de mult dorit al orașului Miami. Greșit! De unde pînă acum avusesem parte doar de aer condiționat, aici era junglă curată! Vreo 40 de grade, plus umezeală, de parcă eram la baia de aburi. Bag țigară. Imediat mă apucă o moleșeală, că m-a întrebat un tip care atîrna pe-acolo: „Sir, are you all right?”. Nu-ș’ ce-am îngăimat, da’ a plecat mulțumit. Dom’le, după ce mi-am revenit, adică după ce mi-am aprins a treia țigară, am
deschis ochișorii. Țineți minte filmul „Al 5-lea element” sau „Total recall”? Este imposibil de descris: un trafic cumplit: luați Calea Victoriei la orele de vîrf și înmulțiți cu zece.
La recepție: bla – bla – bla. Nu înțeleg nimic. Zîmbesc și plec.
Zac eu o vreme, ca să mă prind cum vine treaba, nu mă prind și întreb politicos un polițist de unde iau naveta pentru Holiday Inn, că acolo eram cazat. El zice scurt: „Upstairs!”, adica vezi tu, trebuia să mai urc un etaj, era un aeroport cu mai multe etaje. Urc, aceeași treabă. Altă stradă, același trafic. Stau și aici vreo 20 de minute, vine un shuttle (naveta) pe care scria Holiday Inn. Dau din mîini, oprește, mă ia…. Am uitat să povestesc despre mașini: uriașe, numai camionete, toate cromate, alămite, strălucesc de-ți luau ochii, parcă sînt navete spațiale. De fapt, cam totul pe aici e așa: e mare și strălucește, nu cumva să nu nimerești. Ajung, după ce deschid ochii cît cepele pe drum, la hotel. Aici, mă așteptau, ce mai! „Mr. Alexandru?”, mă întreabă frontdesk-clerku’, că restul n-a putut pronunța. Îngaim un „yes” patetic, ăla începe o engleză rapidă, îmi dă o cartelă magnetică și-mi spune, la final: bla-bla-bla. Înțelegător, dar curajos, nu vroiam să se prindă ăla că n-am înțeles. Mă uit pe cartelă. Scria 322. Aha, asta-i camera! Mă duc la lift. Chem liftul, se deschide. Intru, se închide. Apăs etajul 3 și aștept. Aștept. Nica! Mă uit prin jur și bag samă că nu pleacă dacă nu bagi cartela într-un locaș anume. Bag și pleacă. Mă înroșesc de unu’ singur și mă-njur alene. Tehnică mare, dom’le!
„M-am speriat de oglinzile imense din baie”
Intru în camera de hotel. E mare, cam 7 pe 6 metri, am un pat „King Size” și-i chiar așa, mă pierd în el. Cred că am încăpea în el vreo cinci oameni lejer. Are televizor RCA, de ăsta, imens, cu radio, cu ceas deșteptător, biblie, bar, dulapuri, debara, seif, fier de călcat cu masă aferentă. Telefoane? Trei bucăți (pe birou, noptieră și în toaletă!) și, bineînțeles, o toaletă cît sufrageria de acasă, cu toate alea prin ea: 12 prosoape (!) de patru mărimi diferite, șampoane, săpunuri, geluri de duș, oglinzi de sus pînă jos (că m-am speriat într-o noapte) și un minunat filtru de cafea (și cafeaua aferentă – două pungi, una cofeinizată și alta fără cofeină). Ce mai, hotel de patru stele! Sincer, m-am așezat pe un colț de pat și mă uitam prostit în jurul meu și încercam să realizez că sînt pe Pămînt și nu pe Lună.
Îmi ia vreo 20 de minute să citesc instrucțiunile de folosire la toată aparatura din jur. Ce mai, nu dormisem de 48 de ore, străbătusem cîteva mii de kilometri, înfruntasem de la gîndacii de bucătărie din Otopeni pînă la furtunile tropicale de deasupra orașului Miami, trecusem cu brio peste șapte fusuri orare, mă luptasem cu băuturile din avion și cu „dușmanii” de la Immigration, făcusem față (sau, mai bine zis, fețe – fețe) căldurii din Florida, și tot vroiam să văd mai mult, așa că mă hotărăsc să cobor în holul hotelului. Îmi zic că poate așa mă dumiresc ce Dumnezeu caut eu aici și dacă n-are nimeni nimic împotrivă.
Jos, surpriză! Un tip se îndreaptă spre mine și-mi spune „Hai, salut!”. Noroc că stăteam deja așezat pe un fotoliu, că altfel cred că aș fi căzut din picioare! Era Iulian, coleg cu mine în A/V Staff și mă cunoștea de la cursurile de legislație, pe care le-am făcut împreună la Brașov. Era cu o săptămînă mai „vechi” ca mine. Și constat imediat că deja se chinuie să vorbească ceva în românește! Mă pune la punct cu toate informațiile importante, mă liniștește și mă asigură că nu e un vis. Și, hai la restaurant să luăm cina.
Greu tare de explicat. Americanii ăștia sînt dați dracului: în primul rînd „size matter”, adicătelea mărimea contează. Dacă vrei o friptură, comanzi una, te-aștepți să-ți aducă una normală, gen Hanovra. Aiurea, te trezești în față c-o juma’ de vacă și-o remorcă de cartofi prăjiți! Plus paharul de suc de portocale, care-i, de fapt, vreo litră și ceva! Omule, îți spun eu, care-s băiet finuț: te sperii! Alte „spicuiri” din menu: creveți, vreo 30 de feluri de sandwich-uri (cam cît o lopată unul), pizza la greu, supe din tot felul de ciudățenii (plante de care n-am auzit, tîrîtoare, șopîrle etc.), salate de vreo alte 30 de feluri, dar numa’ ciudățenii, crede-mă, te uiți și salivezi, fripturi (B-B-QUE cum le zic ei), fructe și, cu voia dumneavoastră, ultimele pe listă, deserturile. Într-o lume normală, cu un singur desert de ăsta, te-ai sătura la prînz.
Lasă un răspuns