Mic exercițiu amar de educație

De când mă știu, chiar dacă în anii copilăriei nu conștientizam asta, am fost adepta, în ceea ce privește formarea educației unui om, a aplicării principiului „puterea exemplului”. Văzând, astfel, în familie – prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – că, de exemplu, resturile menajere, ambalajele, hârtiile etc., într-un cuvânt „gunoaiele” sau „mizeria” se aruncă la coșul de gunoi, atât atunci când ești în casă, cât și afară, am ajuns să fac, de bunăseamă, la fel.

Nu fără legătură cu cele de mai sus, am ajuns să cred în și să promovez ideea voluntariatului de orice fel, găsind că puterea exemplului stă, dincolo de educația primită în anii copilăriei, și la baza dezvoltării spiritului civic. În mod particular, am promovat și voi continua să susțin și să promovez activitățile cu caracter ecologic, am apreciat și voi contina să apreciez, astfel, pe toți acei copii și tineri implicați în acțiuni de salubrizare a unor zone din comunitate, considerând ca ei sunt un exemplu pentru ceilalți.

Am participat eu însămi la astfel de activități și, fără vreo afiliere la vreun ONG, particip zi de zi, negăsind nimic înjositor în a mă apleca, de exemplu, pentru a culege un ambalaj de pe trotuar pentru a-l duce acolo unde-i este locul. Adică la coșul de gunoi.

Pe de altă parte, entuziasmul meu a început, de ceva vreme, să mai scadă în ceea ce privește aplicarea „puterii exemplului”. Iar aceasta se întâmplă, recunosc, nu fără a mă simți oarecum vinovată, de când sunt mamă și de când copilul meu acționează după puterea exemplului pe care familia – reiau, prima responsabilă de ceea ce și cum un om are să ajungă la maturitate – o „exercită” în procesul educării și dezvoltării lui. Cu alte cuvinte, pe cât de mândri suntem ca părinți de faptul că o zgâtie de numai doi ani jumătate face deosebire între „curat” și „murdar” și conștientizează că „mizeria” are un loc al ei, adică nu pe lângă coș, ci în el, pe atât de surprinși de un sentiment de reticență suntem atunci când zgâtia se aruncă să culeagă de pe trotuar „mizeria lăsată, mami, de un om needucat”, pentru a o duce la coșul de gunoi.

Ne încurajăm copilul, desigur, să facă asta cu vreun pet, cu vreo pungă, dar atunci când îl vedem că se îndreaptă hotărât spre vreo bucată, mă scuzați de „indecență”, de hârtie igienică, absorbant, prezervativ etc., bucuria noastră legată de spiritul civic al micuțului scade brusc. Și uităm pe moment de „puterea exemplului” pozitiv, lăsându-ne pradă gândului și întrebării cu gust amar: „oare chiar este de datoria copilului meu și de datoria mea să strângem mizeria celor lipsiți de educație?”. Răspunsul va rămâne în aer ori de câte vom fi nevoiți să pășim cu scârbă și furie, da, furie, pe lângă vreo bucată de hârtie igienică folosită, vreun absorbant sau prezervativ în special și oricare altă mizerie în general…

Iar acum, exercițiul: voi, toți cei care aruncați mizeria acolo unde nu-i e locul, întorceți-vă în timp și aplecați-vă, copii fiind voi înșivă, pentru a o ridica. Sau priviți în viitor și imaginați-vă propriul copil aplecându-se pe trotuar pentru a strânge hârtia igienică, absorbantul, prezervativul, mizeria pe care voi, ca părinți, ați lasăt-o în urmă!