• ea este cunoscuta profesoară de limba română Maria Codrescu • „Ani întregi m-am sfiit să mărturisesc că mă trag din același neam cu Mihai Eminescu. Mi se părea o impietate să spun că sînt rudă cu marele poet”, afirmă profesoara de limba română Maria Codrescu
Multă cerneală a curs pînă acum pe seama numelui de familie al poetului. Eminovici. S-a bănuit că strămoșii de linie paternă ai poetului poetului ar fi fost de origine turcă. Alți documentariști s-au grăbit mai apoi să declare că Mihail, strănepotul lui Petrea Eminovici, cel mai vechi dintre Eminovicii atestați în actele oficiale, ar fi fost la origine turc, suedez, bulgar, rutean, armean, sîrb, albanez, aromân, persian sau evreu. S-a mai spus că neamul Eminoviceștilor ar fi fi venit de peste munte, din Maramureș, din Ardeal, Bucovina sau Dobrogea. Dincolo de toate aceste polemici, toți cei care s-au ocupat pînă acum de studierea biografiei lui Mihai Eminescu acceptă faptul că străbunicul său, Petrea Eminovici, țăran din satul Călinești, de lîngă Suceava, a văzut lumina zilei în anului 1736. 44 de ani mai tîrziu, în anul 1780, se naște Vasile Eminovici, singurul fiu al familiei Petrea și Agafia Emionovici, și el țăran agricultor. În 1812, la 10 februarie, se naște Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, care în 1840 se căsătorește cu Raluca Jurașcu, fiica stolnicului Vasile Jurașcu din Joldești.
Urmașii clucerului Velisar
„Destul de puține lucruri sînt cunoscute acum despre stolnicul Jurașcu și despre celelate fete ale pe care le-a avut în afara Ralucăi, mama poetului. Vasile Iurașcu, moldovean vechi și de neam boeresc, a avut trei băieți – Iordache, Costache și Iancu și patru fete: Safta, Fevronia, Olimpia și Raluca. Fevronia și Olimpia au luat de tinere calea mănăstirii, s-au călugărit și nu au avut copii. Raluca s-a căsătorită cu Gheorghe Eminovici, iar Safta s-a măritat cu clucerul Dimitrie Velisar și au avut împreună trei copii Xenia, Maria și Nicu, bunicul meu”, povestește acum preofesorul Maria Codrescu. Ani întregi, cît a fost profesor de limba română, Maria Codrescu le-a citit elevilor săi din poeziile lui Mihai Eminescu, fără să le amintească, măcar, de faptul că se înrudește cu familia poetului. Dacă ar fi să respectăm cu strictețe gradele de rudenie, Maria Codrescu, fostă Velisar, este strănepoata de văr a poetului Mihai Eminescu. „Ani întregi m-am sfiit să mărturisesc că mă trag din același neam cu Mihai Eminescu. Mi se părea o impietate să spun că sînt rudă cu marele poet. Cît eram în facultate, unii profesori care știau cîte ceva despre familia Velisar mă mai trăgeau de limbă să le mai povestesc cîte ceva”, mărturisește Maria Codrescu. Multe dintre documentele păstrate cu sfințenie în apartamentul său din Bacău au fost folosite, în urmă cu aproape 14 ani, de Ion Roșu, la întocmirea lucrării „Legendă și adevăr în bibliografia lui Mihai Eminescu”. „Din păcate, Ion Roșu a plecat mult prea repede dintre noi și nu a reușit să tipărească decît un singur volum din cele cinci pe care le plănuise pentru această bibliografie. Mai sînt încă multe documente strînse de el cu atîta migală care nu au văzut, încă, lumina tiparului”, mai spune profesorul Maria Codrescu.
Despre bunicul său, Nicu Velisar, Maria Codrescu știe că s-a născut în jurul anului 1836 și că era iubit de masa sa, Safta, mai mult ca lumina ochilor. A fost crescut, la moșia tatălui său, clucerul Dumitrache Velisar, din satul Fundeni, într-o casă spațioasă, cu patru camere și o cămară. Ceva mai departe de locuința boierească erau bucătăria și locuințele slugilor, iar în grajdurile conacului nu au fost niciodată mai puțin de patru cai. Dumitrache și Safta Velisar au avut fiecare trăsura lui, iar Nicu și cele două surori ale sale, Maria și Olga, devenită mai tîrziu maica Xenia, au avut parte, pînă au crescut mari, de o guvernantă. Clucerul Dumitrache Velisar a ținut foarte mult la educația copiilor săi. Pe fiul său, Nicu, l-a îndrumat să urmeze Școala Publică din Bacău, pe care a și absolvit-o, de altfel, în 1854. „Am găsit, de curînd, foaia matricolă de absolvire a bunicului meu. Nu a fost un elev eminent, dar nici mediocru”, spune Maria Codrescu, ținînd în mînă prețiosul document, pe care, după cum mărturisește, nu l-a arătat, pînă acum, nimănui. „După ce a terminat școala, bunicul meu s-a dus să lucreze ca administrator pe moșiile de la Domnești ale unui moș de al său, Brăescu. A dus acolo o viață extrem de ușoară și de aventuroasă. Din cît se povestește, bunicul meu a făcu acolo o mare pasiune pentru fiica unui preot de prin partea locului. După cîtva timp, se pare că fata i-a spus că va avea un copil. Bunicul s-a speriat, i-a dat fetei doi juncani mari și frumoși, ca să aibă din ce să își crească acel copil și a dat bir cu fugiții. S-a întors înapoi la Fundeni, unde, tîrziu, pe la 40 de ani s-a căsătorit cu bunica, Aristița Bălăiță, fiica unui răzeș de prin partea locului”, mai povestește Maria Codrescu. Se pare că purtarea feciorului său nu a fost tocmai pe placul clucerului Velisar, care l-a dezmoștenit pe Nicu și a trecut toată averea pe numele ginerelui său, căpitanul Davidescu, soțul fiicei sale, Maria.
A urmat apoi un lung șir de procese între Nicu Velisar și căpitanul Davidescu, în urma cărora, fiul clucerului Velisar a rămas, totuși, cu o avere destul de frumoasă. Cît de fericit o fi fost, însă, cu soția lui, Aristița, nimeni nu poate ști. Oamenii de prin partea locului îl vedeau mereu plimbîndu-se, singur, călare pe un cal negru ca pana corbului peste dealurile de prin împrejurimi. Cu Aristița, Nicu Velisar a avut patru copii. Tatăl Mariei Codrescu, Constatin Velisar, avea șase ani cînd, în 1902, cînd s-a prăpădit tatăl său. „Bunica a rămas singură, cu patru copii. Ușor nu i-a fost, însă s-a străduit să le dea la toți o educație”, mai povestește Maria Codrescu. Tatăl său, Constatin Velisar, a rămas să se îngrijească de moșia de la Fundeni. „A evitat să spună că este țăran. Îi plăcea întotdeauna să spună că este agricultor. Studia mult și îi plăcea să stea de vorbă cu agronomi înainte de a-și începe lucrările agricole”, spune Maria Codrescu. Constantin Velisar a avut zece copii. Toți se află astăzi în viață și se străduie, asemeni Mariei Codrescu, să îi învețe pe copiii lor că se trag din viță nobilă și că se înrudesc cu neamul Eminovicilor.
Un document inedit
Printre documentele păstrate acum cu sfințenie de profesorul Maria Codrescu se află și o scrisoare inedită, primită în 1894 de bunicul său, Nicu Velisar, de la sora sa, maica Xenia Velisar. „Sora bunicului meu locuia atunci la Agafton, împreună că mătușa sa, Fevronia. Tatăl meu ne spunea mereu să nu uităm niciodată că că la schitul Agafton, în 28 septembrie 1917, pe cînd avea 85 de ani, s-a stins din viață mătușa sa, maica Xenia, și să mergem să vizităm acele locuri”, povestește acum Maria Codrescu.
„Anul 1894 Ian. 6.
Iubite Nicule,
Am primit scrisoarea matale și m-am bucurat foarte mult văzînd că ești sănătos și nu m-ai dat uitării cu totul. Despre mine vei ști că sunt bine, sănătoasă, despre țițica Raluca vei ști că au murit de mult și soțul D-sale Iminovici și copiii cu toții au murit, au mai rămas numai doi copii, o fată Aglaia (care) este măritată în Cernăuți și un băiet Matei la Bacău tot căsătorit. Despre Mavrodineasca c(u)c(oana) Marghioala au murit și ea și bărbatul ei cu toți copiii, numai un băiet au murit. Și despre Vasilică Mavrodin (vei ști că) au murit de vreo patru ani și au rămas femeia cu patru copii. Numai două mătuși au rămas care sunt călugărițe; sunt și ele slabe și necăjite că au pierdut tot ce au avut, au dat cu dobîndă și au rămas fără nici un ban. Eu stau la mătușa mea, Fevronia Iurașcu, la cea mai mare decît cealantă. Mă întrebi dragă Nicule despre moșia Fundeni dacă voiesc să fiu părtașă. Eu cum să nu voiesc. Chiar te rog să nu mă lași și să mă ajuți că nu am nici un sprijin de nicăieri, nici un ban. Dumnezeu mai știe cum trăesc dintr-o zi pînă-ntralta. Dar te rog să-mi spui lămurit despre Fundeni cum stau voiești să o vinzi sau să o ții mata în stăpînire. Dacă vei putea veni mata singur mai bine ar fi, că ne-am lămuri de toate. Eu nici nu am cu ce să mă duc pînă acolo. Dar mata de poți și voești te rog vino că sunt tare necăjită, mă vei vedea cu ochii cum stau. Eu m-ași fi dus, am gîndit de multe ori să mă duc, dar nu am avut cu ce și eu singură nu știu și mătușile mele sunt slabe și nu sunt cu putință să meargă cu mine. Că eu nu am nici moșie nici … casă părintească și nici un ban. Arată din partea mea complimente cumnatei și doresc să-i am cunoștință; tot odată primește și mata sărutările mele frățești și te aștept cu mare nerăbdare să te mai văd. Fă tot posibilul și vino și ne vom lămuri amîndoi tare bine de toate.
A matale soră, Xenia Velisari”
Eminescu se plimbă printre noi
„Eu știu cine este în fotografia de pe copertă. Nu-i așa că este cel care a scris «Somnoroase păsărele», poezia pe care mi-o citești în fiecare seară îninte să adorm?”, mă întreabă, aseară, fiica mea Andreea. „Așa este”, îi spun. „Mai povește-mi ceva despre el”. Îi povestesc. „Nu-i așa că a murit?” „Da, acum mai bine de o sută de ani”, îi răspund. „Dacă a fost atît de bun, eu cred că Dumnezeu nu s-a îndurat să îl țină prea mult lîngă el și l-a trimis înapoi, pe pămînt, să trăiască o nouă viață. Poate că și noi l-am văzut, poate chiar am stat de vorbă cu el, dar nu am știut cine e”, îmi mai spune fetița. Nu am știut ce să îi răspund. La cei șase ani ai săi, ghemotocul de omuleț de lîngă mine reușise să spună în cîteva cuvinte ceea ce zeci de critici și istorici literari s-au străduit să explice în tomuri întregi de cărți. Eminescu nu a murit. Căldura mîinilor sale mai poate fi simțită și acum pe balustrada scărilor de la Biblioteca Centrală Universitară din Iași, iar zgomotul pașilor săi se mai aude și acum pe străzile și aleile din Ipotești, Botoșani, Cernăuți, Iași, București sau Viena. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns