• la Mănăstirea „Sfîntu Sava” din Berzunți nu dai de urma nici unui călugăr • icoanele, pictate de pictori de mîna a doua, nu au nimic de a face cu iconografia bizantină
E lung și greu drumul pînă la mănăstirea „Sfîntul Sava” din Berzunți. Trebuie să treci prin comună, să o apuci pe un drum pietruit prin pădure și, cu mașina, să tot mergi cîțiva kilometri. Există, ce-i drept, și o parte de drum asfaltat. Cînd am ajuns noi la porțile mănăstirii, situată undeva la marginea unei păduri, unii oameni munceau la ridicarea unei porți de lemn. Cocoțați pe schele, vreo trei muncitori tăiau și rupeau de zor scînduri. Jos, lîngă piciorul stîng al porții, un călugăr cu mîna la ureche vorbea ceva pe un ton grav. Inițial, primul gînd a fost că discută cu muncitorii sau meditează cu voce tare, însă, apropiindu-mă de el, mi-am dat seama că vorbea de zor la un telefon mobil. Avînd tonul ridicat am înțeles că e o chestie despre o viză și un general. Am așteptat cîteva minute bune, pînă a-l saluta. Cînd a auzit că suntem de la ziar, și-a cerut scuze că „e de la Pogleț” (un schit, am aflat mai tîrziu) ce ține de mănăstirea Sf. Sava, situat în altă parte a județului, și nu ne poate da nici un fel de relații.
Am intrat în curte. În față, semeață biserica, „schimbată la față” cu prilejul hramului. Lîngă ea, un microbuz și o mașină cu număr străin, semne de prezență umană. În spatele altarului, o copertină largă, de o culoare stridentă, întinsă pe cîțiva metri pătrați ținea parcă umbră ierbii. Totul în jur, îngrijit și curat, însă nici țipenie de om. Doar vreo doi indivizi, veniți probabil din sat, care făceau selecția artificială a hribilor culeși din pădure. Am intrat în sfîntul lăcaș, pentru a ne clăti ochii cu imagini bisericești. Exact în pridvor, privirea s-a izbit de scena pictată a „Înfricoșătoarei Judecăți de Apoi”, din care nu am reținut decît numele. În rest, nici urmă de înfricoșare, de judecată. Un Hrist pe tron, înconjurat de-a stînga și de-a dreapta de cete de sfinți. Nu se pomenea nicăieri, de cărturari, farisei, jidovi și alții care ar trebui să fie amplasați de-a stînga pentru netrebnicia vieții pămîntești și tăgăduirea lui Hristos ca Dumnezeu. Doar undeva, la marginea picturii, niște drăcușori înțeapă cu furcile niște trupuri goale. Lîngă peretele dinspre apus, pe o măsuța, zăcea o farfurie cu două felii de pîine și o lumînare stinsă. Deasupra, un „sobor” de muște se tot așezau cînd pe pîine, cînd pe lumînare.
În pronaos, o curățenie de invidiat. Cu mochetă pe jos, cu pictura în frescă în culori vesele, naosul arăta interesant. Pe perete, s-a scris și o pisanie, nițel diferită de cea din exteriorul bisericii. De aici am aflat că pe acel loc a existat o biserică ridicată de onahul Vasile în 1800 (1830, scria afară), că în anii 1901, 1919, 1943, a „funcționat alternativ ca schit de călugări sau maici”, iar în anul 1960 a fost desființată de comuniști, pentru a fi redeschisă în anul 1990. Demn de interes pentru filologi și teologi este însemnarea anului și a zilei cînd a avut loc (atenție!) „resfințirea oficială”. Am stat și am încercat să aflăm ce vrea să însemne „resfințire”, adică cum poate fi o biserică resfințită, (doar în cazul în care a fost profanată, însă și atunci se face sfințire, și nu „resfințire”) și cum adică „oficială”. Sau or fi existînd și „resfințiri” neoficiale.
În fața iconostasului, icoana Maicii Domnului, placată în argint în anul 2001, este înlănțuită de șiraguri de podoabe de aur, inele, cercei, brățări, introduse, prin cine știe ce miracole, sub sticla ce protejează icoana. Încă o imagine de nu are nimic a face cu iconografia și dragostea față de autentica icoană bizantină . Cînd să ieșim, ne cad privirile și pe geamurile termopan ale bisericii, care au luat locul tradiționalelor vitralii. Ne întoarcem să ne facem o ultimă cruce, ca orice creștin care iese din lăcașul de cult, și mai avem încă o surpriză. Ultima? Deasupra ușii de lemn de la intrare, zărim stema României, sculptată în lemn. Poate asta să aibă vreo legătură și cu ctitorii, printre care se numără și Neculai Lupu, președintele Consiliului Județean, și familia Petru Hăineală, directorul Direcției Direcției Generale a Finanțelor Publice Bacău.
La ieșire, zărim „nevoiașii” din mănăstire. Două măicuțe, una stînd în dreptul unei uși, alta venind și discutînd cu cei care alegeau ciupericile. Dezamăgirea a crescut cînd am întrebat pe una dintre ele dacă este cumva mănăstire de călugărițe și mi s-a răspuns că este de călugări. „Noi suntem la bucătărie”, mi-a explicat ea. Atunci, au început să iasă cîțiva tineri de prin chilii, însă nici urmă de călugări. Pentru informații, am fost trimiși la pisanii și la stareț, care însă era plecat.
Ne-am urcat în mașină și am părăsit mănăstirea „Sfîntul Sava” din Berzunți și acea superbă zonă păduroasă, desprinsă de lume, dar atît de aproape de ea. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns